În primul rând, dublul tratament. Speculaţiile cu privire la miniştri PNL au fost imediat oprite. După ce s-au arătat “obiectiv” problemele celor trei, subiectul a fost complet ignorat, deşi, spre comparaţie, acuzaţiile la adresa lui Mircea Diaconu erau mult mai clare decât simpla “umflare în pene” a Corinei Dumitrescu sau chiar plagiatul lui Mang, mai ales că între Educaţie şi Cultură nu este o diferenţă prea mare de miză. De ce a preferat propaganda portocalie să pună tunurile pe “nevinovatul” minister al Educaţiei? Nu cumva cele aproape 300 de milioane de lei despre care a spus Mang că au fost luaţi de la Educaţie şi daţi primarilor PD? Pare o explicaţie mult mai bună decât “conspiraţia Google” de care vorbeşte Tăpălagă – el însuşi unul dintre agenţii de propagandă portocalii.

Sigur, asta nu-i face pe cei doi mai acceptabili. Departe de mine gândul acesta. Sunt doi idioţi trişti, bine portretizaţi de Tăpălagă. Întâmplarea face să o cunosc pe Corina Dumitrescu pe când încă mai era “domnişoara Corina”, asistenta lui Momcilo Luburici, cel care a fondat Universitatea Dimitrie Cantemir, unde am fost în prima generaţie de studenţi. Era mediocră, nu foarte stăpână pe ceea ce face şi subiect de glume deocheate printre studenţi.

Mai degrabă, episodul arată disfuncţionalităţile presei, care preia selectiv indiciile în funcţie de interesele proprii şi ridică mai multe semne de întrebare. De ce tocmai ei? De ce sunt iertaţi ceilalţi? Da, Google e neutru şi o simplă căutare după oricare dintre numele respective scoate la iveală “mapa profesională” pe baza căreia orice jurnalist care se respectă poate face o investigaţie “beton”. Însă o fac doar la comandă.

PS Merită recitit articolul meu de anul trecut. În special punctul 3.

• Păstrează ca vectori de comunicare pe Emil Boc şi Elena Udrea, personajele cele mai detestate din partid. În ultima vreme, cei doi sunt exagerat de activi, deşi unul ar trebui să-şi vadă de propria campanie electorală, iar celălalt să facă mai mulţi paşi în spate.
• Teme greşit alese. PD “apără” cota unică “pe care USL vrea să o desfiinţeze”. Asta este de-a dreptul stupid. USL scade impozitele, introducând două cote de impozit mai mici decât cota unică. Apărând “cota unică”, practic PD se pune contra scăderii impozitelor. Cum poţi să faci campanie împotriva scăderii impozitelor???
• Încercarea de victimizare.  După modul în care au dispreţuit populaţia şi restul clasei politice cât s-au aflat la putere, încercarea de victimizare nu face decât să enerveze suplimentar sau, din contră, să crească satisfacţia pe ideea “Bine le face!”.

Udrea le-a spus simpatizanţilor PDL prezenţi la manifestarea democrat-liberalilor că ea propune ca Arenei Naţionale să-i fie dat numele Adriean Videanu.

Nu pot să cred aşa ceva. E prea tare ca să fie adevărat. E clar, oamenii merită un stadion plin de … recunoştinţă

1. Votul uninominal lasă majoritatea electoratului nereprezentată, vor ajunge în funcţie oameni votaţi de 10%. Guess what? Orice vot lasă “nereprezentată” majoritatea electoratului. Orice prezenţă la vot sub 50% a lăsat deja nereprezentată jumătate din electorat, care a ales să nu aleagă din motive care îi privesc. Pragul de la care majoritatea electoratului rămâne nereprezentată este de 99,99%. Este un singur loc, şi chiar dacă sunt numai doi candidaţi, la o prezenţă de vot sub 100% deja candidatul va fi ales de o minoritate. E matematică simplă. Reprezentativitatea nu este dată de numărul de voturi, ci de câştigarea comptetiţiei. Din contră, aş spune că uninominalul “pur şi dur” creşte competiţia, ceea ce poate duce la creşterea interesului, astfel încât participarea la vot să crească.

2. Votul uninominal creşte traseismul, fiindcă alesul nu va mai fi credincios partidului. Greşit. Traseismul politic a fost încurajat de majorităţi instabile, care au făcut ca “fiecare vot să conteze”. În condiţiile unor majorităţi confortabile, partidele nu vor mai avea nevoie să încurajeze traseismul.

3. Oameni sau partide? Nu cred că alegerea se pune în acest mod la alegerile parlamentare. La Primărie este altceva, acolo poate conta omul şi nu partidul. La alegerile parlamentare votul va fi dat de simpatiile politice. Nu cred că un penelist va vota un pedist (sau invers) doar pentru că nu-i convine candidatul partidului pe care îl simpatizează. În cel mai rău caz nu se va prezenta la vot şi partidul propriu va pierde şi poate la alegerile următoare va fi mai atent pe cine nominalizează.

4. Împiedică formaţiuni politice noi. Barierele sunt în altă parte. Noile formaţiuni politice nici măcar nu ajung la alegeri, pentru că nu se pot înfiinţa. Din contră, prin eliminarea pragurilor electorale creşte şansa unor independenţi.

5. Candidaţii vor fi vasalii baronilor locali. Unde-i noutatea? Din nou, vorbim de un efect, nu de o cauză.

6. Scade coerenţa guvernării prin scăderea coerenţei şi consecvenţei politicii de partid. Aici sunt două aspecte. Pe de-o parte, votul uninominal creează majorităţi puternice, deci vom avea o guvernare stabilă. În al doilea rând, politica de partid nu este Biblia, ci este ceva în evoluţie permanentă (la modul teoretic, în nişte limite doctrinare, din ce în ce mai laxe, nu doar la noi).

Nu văd, deci, de ce noul sistem ar fi neapărat o tragedie. Faţă de precedentul sistem are avantajul că este mai logic pentru electorat, care a avut ceva dificultăţi să înţeleagă de ce un candidat de pe locul 3 intră în Parlament iar câştigătorul colegiului nu. Apoi, faptul că este într-un singur tur acordă o mai mare putere electoratului faţă de înţelegerile/negocierile dintre partide.

PS În momentul de faţă nu m-am decis ce anume prefer. Doar că nu înţeleg panica şi isteria. Oscilez între sistemul clasic, pe liste de partid, însă electoratul să decidă locul pe listă, şi votul uninominal “pur şi dur”. Însă, indiferent de modalitate, mi-aş dori sistemul american de a vota din doi în doi ani jumătate de Parlament.

• Aşa cum stau lucrurile acum, nici la toamnă Traian Băsescu nu va avea altceva de făcut decât să-l nominalizeze pe Victor Ponta. Pentru el, vor urma doi ani de stat degeaba la Cotroceni, după care o pensionare care îl lasă vulnerabil eventualelor dosare (la care procurorii nici măcar n-ar trebui să se chinuiască prea tare, ca în cazul lui Adrian Năstase). Iar Justiţia reformată de el însuşi funcţionează impecabil.
• PD are nevoie de o locomotivă şi de un proiect politic. Fără alegeri prezidenţiale, Mihai Răzvan Ungureanu ar fi doar un alt candidat la Senat sau la Camera Deputaţilor care poate fi anonimizat complet de media, astfel ca influenţa lui să fie redusă. O campanie prezidenţială va schimba (mult?) datele problemei şi i-ar oferi fostului premier posibilitatea de a-şi creşte vizibilitatea şi, implicit, trage după el scorul partidului. Una este 12%, prin redistribuire 15-16%, alta este un 20-25%. Redus la 12-15%, PD nu poate face absolut nimic şi, lipsit de personalităţi, va dispărea. În absenţa unui proiect politic, această dispariţie se poate petrece chiar la alegerile din toamnă, dacă plecările continuă şi după alegerile locale. În plus, este posibil ca scorul slab la locale să declanşeze răfuieli interne care să grăbească dezagregarea. Aşa, reintrarea lui Traian Băsescu în luptă poate trezi speranţa în activul de partid şi creşte mobilizarea. În ipoteza unui scor de 60% al USL, cele două partide ar avea fiecare în jur de 30%. Cele 12-15% ale PD nu ar fi suficiente pentru o majoritate. Cu 20-25% ar avea o altă bază de negociere, chiar dacă preşedenţia este câştigată de Crin Antonescu.
• Avansul lui Crin Antonescu este datorat faptului că în momentul de faţă nu are adversar. În momentul confruntării cu un contracandidat poate deveni vulnerabil. La capitolul “încredere”, MRU nu este foarte departe de Crin Antonescu şi cred că în confruntări unu la unu ar avea şanse suplimentare, fiind ceva mai proaspăt şi cu un profil mai diplomatic. În cele doar două luni cât a fost premier, nu a avut timp nici să dezamăgească, nici să “ia gura târgului”. Dar a căpătat notorietatea de care avea nevoie. În plus, tema proaspăt lansată cu privire la reîntregirea salariilor îi aduce un avantaj în campanie pe ideea “noi pregătiserăm reîntregirea salariilor în iunie, dar USL nu a mai vrut, ca să dea banii oamenilor lor”. Plus greşelile făcute deja de Ponta în alcătuirea guvernului, este suficient material de campanie pentru PD. Crin Antonescu însuşi s-a impus ca “dictator” al PNL, ceea ce îi creşte vulnerabilitatea la un discurs “dictatorul vs. diplomatul”. Dar, rolul lui MRU nu va fi neapărat să câştige acum alegerile prezidenţiale, ci să tragă în sus scorul PD, astfel ca acesta să rămână semnificativ.

Mă tem că pediştii se amăgesc singuri. Realitatea este mult mai prozaică. Nimeni, nici opoziţia, nici pediştii înşişi, nu bănuiau dimensiunea prăbuşirii democraţilor. Moţiunea a fost lansată fără vreun plan prealabil, cel mai probabil ca o formă de a se întoarce în Parlament. Într-o primă fază, nu credeau că o să treacă. Pe măsură ce momentul se apropia şi semnalele de degringoladă ale democraţilor se înmulţeau, USL a realizat că  moţiunea chiar poate trece, astfel că discursul s-a modificat în consecinţă.

Pentru PD, căderea guvernului este o catastrofă. Timpul rămas până la alegerile generale este prea scurt pentru a se modifica radical percepţiile. Urmează acum alegerile locale unde scorul PD va fi unul lamentabil (în judeţul Iaşi, de exemplu, din 22 de primari mai candidează doar 9 pentru PD). Un scor între 10-15% la locale, perfect posibil de-acum creează premise total nefericite pentru alegerile din toamnă.

PD

Democraţii nu înţeleg nici acum ce se întâmplă cu ei. Nu realizează că principala lor problemă nu este că au introdus “curbele de sacrificiu”, ci însuşi modul în care au exercitat guvernarea, că “trădările” sunt un efect şi nu o cauză a degringoladei interne datorate lipsei unui conducător. Căderea PD a început la Congres când Emil Boc a fost păstrat în funcţie deşi este un comunicator prost, cu o imagine publică dezastruoasă şi fără capacitatea reală de a conduce. Demisia lui din fruntea guvernului a venit prea târziu. Dar la Congres nu a existat alternativă la Emil Boc. A fost doar o luptă între cei care îl adorau pe Traian Băsescu şi cei care doar îl iubeau mult şi aveau şi alte opinii dar nici ei nu erau de acord cu ele.

A urmat apoi o greşeală a lui Traian Băsescu. În sine, mişcarea a fost corectă, dar tardivă, din păcate Mihai Răzvan Ungureanu şi-a dovedit din plin limitele, astfel că tot ceea ce s-a petrecut a fost să se “cumpere” timp. Mult prea puţin. Căderea lui Mihai Răzvan Ungureanu vine perfect pentru opoziţie, fix înainte de alegerile locale în care USL intră cu un moral superior.

Există un puternic grad de respingere a modului de a face politică a lui Traian Băsescu. Schimbarea lui Emil Boc ar fi reuşit dacă noul premier ar fi însemnat o schimbare radicală şi ar fi fost într-adevăr un lider care ştie ce trebuie să facă şi cum. Nu a fost cazul. Însuşi Traian Băsescu a avut grijă să-i stabilească de la bun început limitele lesei. Au urmat câteva gafe proprii şi proiectul MRU s-a dezumflat înainte de a apuca să crească. Pare că Traian Băsescu vrea în continuare să mizeze pe acest proiect, cu toate că el nu fusese primit bine nici măcar de democraţi. Este însă neclar în ce mod mai poate fi reutilizat acum MRU.

Aici se vede criza majoră a PD, care nu a fost capabil să scoată un lider, nici pentru postul de premier, nici pentru cel de conducător al partidului.

Acum, pentru PD, situaţia este mai proastă decât în ianuarie. Dacă ar fi acceptat atunci alegeri anticipate sau un guvern interimar real, pierderile ar fi fost mai mici. Degringolada ar fi fost mai mică şi poate dezertările mai puţine. Traian Băsescu a încercat o şmecherie şi nu a ţinut. Aceasta este grila de interpretare a căderii guvernului MRU.

S-a spulberat astfel mitul invincibilităţii prezidenţiale şi al lui Traian Băsescu ca salvator. De-acum nimeni nu mai aşteaptă o soluţie de la preşedinte. Este al doilea guvern Băsescu demis de Parlament, ceea ce demonstrează că democraţia nu poate fi păcălită la nesfârşit, oricât de jucător ar fi preşedintele. Au trecut 3 ani de când Traian Băsescu a ignorat o majoritate parlamentară şi a impus 2 guverne minoritare sprijinite de traseiştii politici care au “trădat” acum. Dincolo de preţul plătit de România, greu de cuantificat, este clar preţul plătit: preşedintele a ajuns un politician irelevant iar PD în pragul dezagregării şi dispariţiei ca partid.

Democraţii trebuie să se împace cu ideea opoziţiei pentru cel puţin patru ani de-acum încolo. Ei se vor prezenta la următoarele alegeri fără speranţă, debusolaţi.

Este adevărat că PD a mai trecut printr-o perioadă de destructurare în timpul guvernării lui Adrian Năstase. Atunci însă exista un proiect şi un lider: Alianţa DA şi Traian Băsescu. Acum nu mai există nici proiect, nici lider. În absenţa funcţiei de premier, MRU nu mai are prea multe şanse în politică. Degeaba se agaţă simpatizanţii băsescieni de acest pai.

UNPR

UNPR a fost de la bun început un proiect politic fără viitor. Termenul său de valabilitate era dat de guvernarea democraţilor. Degeaba s-a lepădat acum de Satana şi încearcă să se apropie de USL, perspectivele sale de viitor sunt sumbre. Se cunoaşte fidelitatea lui Traian Băsescu faţă de foştii parteneri. Cel mai probabil va fi primul care se va dezintegra.

UDMR

UDMR a greşit enorm, nu atât prin trădarea proiectului Johannis, cât mai ales prin promovarea unei politici de apartheid pe sens invers, militând pentru izolarea şi enclavizarea populaţiei maghiare în speranţa că astfel o va putea controla. Eu am spus încă din 2007 că un partid etnic este o greşeală şi că problema maghiară (dar şi a celorlalte minorităţi) trebuie preluată de partidele româneşti. Recenta problemă a universităţii de la Tg-Mureş este cel mai bun exemplu de stupiditate politică, o manevră care face rău inclusiv maghiarilor.

În momentul de faţă, UDMR se confruntă cu concurenţa internă, cu o legislaţie electorală neprietenoasă, cu o coaliţie care nu mai doreşte să colaboreze cu ea (mă refer la USL). Chiar dacă intră în parlament, partidele româneşti nu vor mai avea nevoie de UDMR, indiferent cum se vor reconfigura lucrurile.

USL

USL a obţinut o primă victorie esenţială împotriva regimului Băsescu. Este prima dată când transferul de putere are loc înainte de alegeri. Este un precedent important, chiar dacă pe termen scurt nu are cum să fie repetat. Preluarea puterii le asigură celor din USL câteva avantaje foarte importante:

• moral ridicat la alegerile locale şi, ulterior, la parlamentare;
• avantajul de a organiza ei înşişi alegerile, pentru a evita eventuale recorduri de vot-viteză prin ambasadele patriei;
• posibilitatea de a-şi pregăti bugetul pe 2013 conform propriului program de guvernare;
• asigurarea unei tranziţii soft a puterii;
• faptul că tot el va fi premier după alegeri va limita excesele şi va asigura o guvernare responsabilă (în limitele a ceea ce înseamnă responsabil pentru clasa politică românească).

Şansa USL este că PD a stabilit nişte standarde atât de joase încât noul guvern este practic imposibil să nu aducă un plus de performanţă.

Se va sparge USL?

Orice sistem politic tinde către starea de echilibru. De la destrămarea Alianţei DA tot asistăm la încercări de regăsire a echilibrului într-un sistem de trei partide în care toate au trecut la un moment dat prin pericolul extincţiei. Chiar dacă avem o alianţă vs. un partid, nu este un sistem binar, căci USL nu este un întreg, ci doar o alianţă conjuncturală. Spre deosebire de Alianţa DA, USL s-a format asumându-şi de la bun început diferenţele istorice şi ideologice şi este clar că nu există o agendă ascunsă. La fel ca Alianţa DA, avem o coaliţie între partide cu ideologii diferite (atâta cât contează ideologia în politica românească).  La fel ca Alianţa DA, USL s-a realizat pentru a învinge un duşman comun şi este de văzut în ce măsură va supravieţui ieşirii din politică a duşmanului comun. Deci, USL va rezista cel puţin cât Traian Băsescu.

Aşa cum stau lucrurile acum, un scor de 60% pentru USL la alegerile parlamentare nu este deloc exclus. PD nu mai are cum să treacă de 15%, cel mai probabil va avea 10%, Dan Diaconescu nu poate depăşi 20%. UDMR are şanse mici să intre în Parlament. Vom avea astfel o opoziţie în jur de 35%, în care doar PD va conta realmente politic.

Există şi posibilitatea, redusă ca probabilitate, ca PD să nu intre în Parlament, mai ales dacă procesul de dezagregare continuă şi după alegerile locale situaţie care poate schimba radical lucrurile după alegeri.

Formaţia Real Madrid a învins, sâmbătă, în deplasare, cu scorul de 2-1 (0-1), echipa Real Madrid, în etapa a XXXV-a a campionatului Spaniei, în celebrul El Clasico, în care jucătorii antrenaţi de Jose Mourinho au stabilit un record de goluri marcate într-un sezon – 109, informează marca.com.

Am impresia că redactoriitraducătorii din trustul Pro sunt plătiţi la virgulă, altfel nu-mi explic excesul din toate textele publicaţiilor lor.