Campania lui Traian Băsescu şi a PD este contruită pe ideea de teamă a celorlalţi. “De ce le este frică nu scapă” spune sloganul preşedintelui, “Parlamentarii se tem să nu-şi piardă privilegiile”, “Vor vota orice guvern de teama alegerilor anticipate”. Mi se pare cam subţire, mai ales în condiţiile în care nici PD, nici Traian Băsescu nu sunt în poziţia de a mai impune teamă. Sondajele spun că preşedintele pierde alegerile, ceea ce le oferă prea puţin spaţiu de manevră. În vreme ce “coaliţia anti” pare să se adreseze nehotărâţilor cu “Băsescu dictatorul”, “Băsescu, omul conflictelor”, “Omul care aruncă ţara în criză doar ca să păstreze PD la putere”, campania democraţilor şi a lui Traian Băsescu îmi pare orientată doar către ridicarea moralului “oştenilor” proprii, ceea ce, în sine, nu este rău, dar este insuficient. O altă problemă a temei este că adversarii nu par deloc cuprinşi de teamă, din contră, par a avea iniţiativa şi contracarează eficient manevrele lui Traian Băsescu. De asemenea, întăreşte ideea de fumigenă care să ascundă lipsa de realizări după cinci ani de mandat. Nici nu merge să te dai cruciat împotriva “oligarhilor” şi să faci campanie cu “regele bordurilor” şi Elena Udrea. Nu poţi să spui că ai propus un guvern de “tehnocraţi” şi aceştia să se numească Blaga, Berceanu, Pogea şi Videanu. Traian Băsescu va trebui să dea socoteală pentru pierderea miliardului de la Comisia Europeană, care nu va mai sosi anul acesta, (probabil) pentru ratarea unui post de comisar european… iar “Dragă Stolo” tocmai a dat “o mână de ajutor” prin anunţul că se vor micşora salariile şi pensiile. În momentul de faţă Traian Băsescu e pur şi simplu a “sitting duck” pentru adversari şi nu cred că se mai pune problema învingătorului.

M-am abonat la newsletterul ZF prin care primeam în fiecare dimineaţă ştirile din ziar (pe care oricum îl cumpăr de la chioşc fiindcă îmi place să-l frunzăresc). De ceva vreme însă, ori de câte ori face ZF un pârţ, zbang un mail. Şi face minim 4 pârţuri pe zi. Partea naşpa este este că nu există decât dezabonare totală. Asta este. O fi criză, dar n-am chef să vă miros vouă pârţurile. De-ajuns că vă cumpăr traducerile proaste din ziarele adevărate şi comunicate de presă redactate de piarizde retarde pe post de exclusivităţi.

Întrucât Turambarr o dă în literatură, altfel chiar plăcută la lectură, îndrăznesc o explicaţie sociologică a diferenţelor între sondajele CCSB, CURS şi INSOMAR. Dincolo de diferenţele inerente datorate metodologiei (cele pe teren avantajează PD şi Băsescu, cele telefonice PSD, Geoană şi Oprescu), CCSB selectează doar pe cei care sunt consideraţi votanţi “siguri” (42-44% – personal cred că va fi uşor mai mică), în vreme ce la ceilalţi pondera votanţilor siguri este mai largă (înspre 60%, dacă nu mă înşel) sau sunt datele pe întreg eşantionul (exclud doar non-răspunsurile). Din această cauză, cred că rezultatele CCSB sunt cele mai apropiate de ceea ce va ieşi la vot. De unde rezultă o problemă pentru anti-băsescieni: electoratul lui Băsescu este mai disciplinat şi mai dispus să se prezinte la vot şi, deşi dorinţa de schimbare pare foarte mare, ea nu este însoţită şi de o acţiune în acest sens. Există însă şi o veste bună: Traian Băsescu este în jur de 30-32% indiferent de sondaje (exclud CSOP, că e mânăreală pe faţă), deci acesta este potenţialul său maxim, în vreme ce Geoană are 5-6% potenţial de creştere. În mod sigur, până la alegeri, scorul lui Geoană se va uniformiza, iar diferenţa între el şi Traian Băsescu în turul doi se va majora în favoarea sa.

După câte văd, toată campania lui Băsescu este centrată asupra referendumului. Pardon, referendum-dumului. Nimic despre alegerile prezidenţiale. Dacă unii alegători merg la vot şi ştampilează doar buletinele de la referendum să reducă “pe cei care vor să-şi păstreze privilegiile” şi la prezidenţiale nu votează sau votează cu Geoană (de exemplu)? În fond, ar fi o formă elegantă de a împăca sacoşa pedelistă cu găleata pesedistă. Dacă domnul preşedinte tot nu e interesat de alegeri…

În articolul anterior am vorbit despre 3 greşeli decisive care vor duce la pierderea alegerilor de către Traian Băsescu. Era vorba acolo de greşeli “neforţate”, asupra cărora Traian Băsescu avea posibilitatea să acţioneze. Există însă şi trei greşeli importante cu cauze asupra cărora Traian Băsescu nu a putut interveni direct şi pe care le-a gestionat defectuos. Citeşte restul articolului…

• De ce Golden Blitz e mai onorabil ca Grivco?
• De ce gramatica Ebei e mai acceptabilă decât gramatica lui Vanghelie?
• De ce Pinalti e un baron mai onorabil decât Mazăre sau Flutur decât Dragnea?
• De ce casele familiei Băsescu sunt mai onorabile decât casele lui Adrian Năstase?
• De ce securiştii PD sunt mai buni decât securişti PSD, PNL?
• De ce Felix e “mogul” rău şi Păunescu “mogul” bun?

1. Miza pe Ion Iliescu. Traian Băsescu nu a înţeles nimic din înfrângerea lui Blaga la Capitală în faţa unuia dintre cei mai apropiaţi colaboratori ai lui Ion Iliescu. Vorbim de Bucureşti, oraşul care i-a oferit preşedinţia în 2004, vorbim de Blaga care, cu o campanie corectă, ar fi câştigat la pas în faţa neseriosului Oprescu, chiar şi după mandatul-catastrofă al lui Videanu. Ion Iliescu nu mai sperie (şi nu mai interesează) pe nimeni. E bătrân, fără influenţă în partid, nu deţine nici o funcţie, nu este foarte implicat în politică (cu excepţia momentelor în care este băgat în seamă de Traian Băsescu, şi nici atunci în toate fiindcă nu prea i-a răspuns). Din contră, în mediul rural, acolo unde Ion Iliescu domina odinioară, a veni cu ideea că Mircea Geoană este urmaşul lui Ion Iliescu poate duce chiar la întărirea poziţiei acestuia, o legitimare pe care acesta nu a avut-o niciodată. Rolul istoric al lui Ion Iliescu s-a încheiat în 2004, au trecut 5 ani de-atunci. De la mineriadă şi revoluţie au trecut aproape 20. Lumea şi-a lins rănile, a trecut mai departe. Nu poţi trăi toată viaţa privind în trecut. În plus, situaţia este suficient de complexă pentru a nu putea fi redusă la alb şi negru. O foarte mare parte din bucureşteni i-au aplaudat la vremea respectivă pe mineri şi mulţi se jenează de gestul de atunci. A readuce în memorie mineriada şi revoluţia înseamnă să trezeşti sentimente contradictorii, în care predomină jena. Ion Iliescu însuşi din ’90 este complet diferit de cel din 2004 sau cel de-acum. Tinerii de 20-30 de ani nu au o percepţie asupra a ce s-a întâmplat atunci, iar cei de peste 30 de ani s-au plictisit să urască. Au viaţa lor, copii, rate la bănci. Ei ar vrea să audă ceva despre mâine, nu despre acum 20 de ani.

2. Guvernul Croitoru. Practic, este guvernul Boc fără Emil Boc şi Elena Udrea. Arată că Traian Băsescu nu înţelege percepţia publicului asupra lui Adriean Videanu şi Gheorghe Pogea, deşi primul a dus la pierderea Capitalei după mandatul dezastruos. Absenţa unor specialişti recunoscuţi ca atare de publicul larg arată lipsa de resurse şi soluţii a PD (şi implict a lui Traian Băsescu). De data aceasta, Traian Băsescu vine cu cârpeli neinspirate. În aceste circumstanţe, decizia de a refuza un guvern majoritar Johannis devine greu de explicat.

3. Repetarea tacticii de la suspendare. Traian Băsescu nu sesizează că acum nu mai este acelaşi context, ci unul complet nefavorabil. La suspendare, aveam un Parlament spre final, total compromis prin desele răstunări de majoritate (generate chiar de Traian Băsescu însuşi, iniţial prin ruperea PUR de PSD şi apoi prin scoaterea PD de la guvernare). Parlamentul actual abia a fost ales, o bună parte din cei 322 au fost parteneri de guvernare ai PD. Atunci EBA nu era europarlamentar şi nici Elena Udrea ministru. Monica Iacob Ridzi era un europarlamentar decent, iar Pogea nu închisese încă 130.000 de firme prin impozitul forfetar. Atunci eram în vârful unei creşteri economice, cu perspective de continuare a dezvoltării economice, acuma suntem în criză economică peste care se suprapune criza politică. La vremea respectivă acţiunea Parlamentului părea un abuz, acum mai degrabă acţiunea lui Traian Băsescu pare un abuz (ignorarea unei majorităţi parlamentare) şi o îndepărtare a momentului găsirii soluţiei. Lecturile Constituţiei sunt prea sofisticate, dar pentru orice om de bun simţ logica spune că majoritatea dă premierul, de aceea opoziţia preşedintelui este prea greu de înţeles, mai ales că acesta nu este în poziţia de a obţine o majoritate parlamentară decât cu ajutorul trădărilor. Din contră, acţiunea preşedintelui indică faptul că, dacă va fi ales, criza politică va continua. Gestul de decorare a “generalilor trădători” seamănă, mai degrabă, cu graţierea lui Miron Cozma de către Ion Iliescu. La vremea respectivă era un PD spre 30% şi peste şi un trunchi liberal de aproape 10% cu unele speranţe de obţine o majoritate simplă. Acum, avem un PD sub 30%, izolat politic, fără posibilitatea de a face majoritate decât prin trădări şi cumpărări de parlamentari. Alegerile anticipate erau o posibilă rezolvare, acum sunt doar o prelungire a crizei.

Bătălia pentru prezidenţiale intră în linie dreaptă. Traian Băsescu îşi radicalizează discursul, Mircea Geoană recuperează poporul pesedist, Crin Antonescu face tot ce-i stă în posibilitate pentru a arăta că nu este capabil de un joc cu o asemenea miză, Oprescu pierde teren rătăcit pe autostrada suspendată, Vadim şi Gigi se întreabă în continuare ce caută ei în ciorba asta.

Citeşte restul articolului…

Lucian Croitoru a avut o şansă. Considerat de unii profesionist ireproşabil, de alţii (inclusiv subsemnatul) un Văcăroiu mai spălat, aspirant la fotoliul deţinut de matusalemicul Isărescu, ne-a dat dreptate nouă, scepticilor. Avea şansa de a muri frumos, propunând un guvern de vis, un “dream team” care, culmea, l-ar fi ajutat şi pe Traian Băsescu însuşi, întărindu-i aserţiunea că oferă o alternativă mai bună decât coaliţia de la Grivco. Când însă vii cu Pogea şi Videanu nu faci altceva decât să tragi o flegmă cu muci pe moaca fraierilor care au crezut în profesionismul “tehnocratului”. Pogea şi Videanu sunt profesioniştii tehnocraţi cu care defilează Lucian Croitoru. Lor li se adaugă “categoria grea”, Berceanu şi Blaga. Şi ca să spulbere orice îndoială, stimabilul consilier declară senin că şi-a construit guvernul în jurul lui Berceanu. Mare om, mare caracter. Dacă Văcăroiu s-a autoproclamat “Hagi al Finanţelor”, Lucian Croitoru ar fi “Mutu al Finanţelor”. Ca şi jucătorul Fiorentinei (mai mult decât al naţionalei), Croitoru s-a născut talent şi a murit speranţă. Măcar Mutu lasă în urmă câteva meciuri izbutite. În urma lui Croitoru nu rămâne decât rânjetul cinic al lui Pogea, pupicul dulce din Dubai al lui Videanu, bărbuţa şmecheră a lui Berceanu şi încruntarea transpirată a lui Blaga. Iar deasupra tuturor tronează profilul bizantin al lui Teodor Palelologu explicându-le tuturor savant ce pleaşcă a căzut peste ei. Din tabloul de familie lipseşte doar Elena Udrea, prea mare însă pentru un guvern atât de mic.