Stimaţi tovarăşi, dacă tot v-aţi apucat de pus CAS pe pensii, drepturi de autor şi dividende, de ce să vă opriţi aici? De ce nu CAS pe dobânzile bancare, pe veniturile din chirii, pe moşteniri? Când piaţa auto se prăbuşeşte, introduc taxa de mediu. Pentru un câştig ipotetic de 1000 euro cât e maximum această taxă, guvernul pierde în medie 2000 de euro la TVA şi încă vreo 500 euro din diverse alte taxe şi impozite. Creşterea accizelor la ţigări a făcut să explodeze contrabanda şi fabricanţii de ţigări concediază 2500 de angajaţi. Forfetarul a închis 200.000 de firme şi este greu de cuantificat cât din economie a migrat în zona neagră.

Sunt atât de cretini încât nu înţeleg că contribuţiile la asigurările sociale trebuie plătite doar pe venituri de natură salarială. Pentru celelalte există impozitul pe venit.

Guvernul Emil Bobu reuşeşte performanţa de a fi – de departe – cel mai incompetent guvern. De exemplu, se ştia de foarte mult vreme că de la 1 ianuarie se renunţă la impozitarea pe veniturile microîntreprinderilor. Abia vineri, pe 28 ianuarie, a reuşit ministerul de Finanţe să lămurească administraţiile financiare cum să gestioneze situaţia. Legea pensiilor, măreaţa realizare a lui Emil Bobu, pentru care se lăuda că a fost destituit de parlamentarii care voiau să păstreze “pensiile nesimţite”, le păstrează bine–mersi. În schimb, este plină de aberaţii şi contradicţii (vezi introducerea CAS-ului pe dividente sau pe veniturile PFA-urilor). Un alt exemplu ridicol este programul Prima Casă. Guvernul nu ştie nici acum, la aproape o lună de la expirarea termenului, dacă îl prelungeşte sau nu şi în ce condiţii. A pus un nou termen, 15 februarie, după care nu se ştie. Cel mai probabil, va fi un alt termen. Cu legea salarizării bugetarilor au făcut-o şi mai lată. Nici acum nu ştiu contabili cum să calculeze salarii. Dacă nu mă înşel, legea deja a fost corectată cu două ordonanţe de urgenţă. Practic, orice lege dată de guvernul Emil Bobu trebuie amendată imediat prin ordonanţe de urgenţă. Pe lângă trupa lui Bobu, echipa Văcăroiu era un exemplu de profesionalism, iar guvernul Tăriceanu un exemplu de bună guvernare.

În ultima vreme asistăm la o modificare importantă în viaţa partidelor româneşti. Democraţii şi social-democraţii îşi pun la modul serios problema ideologiei. În PD chiar este vorba de o bătălie în toată regula între curentul liberal şi cel “popular”. Sunt de acord că nivelul discuţiei este undeva la genuchiul broaştei la PD şi un pic mai avansat la PSD, dar discuţia există şi simplul fapt că se pun asemenea probleme este o mare realizare.

Impresia pe care o am este că asistăm la primele semne ale unei schimbări de paradigmă. Imediat după ’90, partidele româneşti s-au format în jurul unui lider. PSD în jurul lui Ion Iliescu, PD în jurul lui Petre Roman, PRM în jurul lui Vadim, PUNR în jurul lui Funar şi succesul lor a depins de charisma liderului. În această perioadă romantică, între partide şi electorat exista totuşi o legătură, o relaţie de iubire/ură în raportul cu liderul partidului.

Schimbarea dramatică avea să se producă în 2005. Odată cu instaurarea Alianţei DA la putere şi a certitudinii intrării în Uniunea Europeană, pe fundalul unui avans de excepţie al economiei româneşti, a apărut o ruptură între clasa politică şi cetăţeni. Publicul larg a început să se dezintereseze de politică şi s-a generalizat ideea că viaţa românilor nu mai depinde de clasa politică şi că indiferent cine va fi la putere o să fie bine. Partidele s-au destructurat ca organizaţii devenind federaţii de găşti, mulţi politicieni trecând de la o gaşcă la alta, uneori chiar în afara propriului partid. Este o perioadă în care traseismul politic atinge culmi de neimaginat cu mult timp în urmă. Un efect benefic a fost că asta a redus falia istorică între partide, astfel că am asistat la toate combinaţiile posibile între principalele trei partide politice. 2005 este şi anul în care s-a produs prima ruptură între votul acordat de cetăţeni şi modul în care se distribuie puterea. Practic, din acel moment, votul cetăţenilor a devenit inutil. Instituţiile statului sunt acaparate post cu post de partidele politice – ceea ce face în momentul de faţă Partidul Democrat este un apogeu al unei practici dezastruoase pentru fundamentele statului. Ajungerea la putere devine un fel de împărţire a dividendelor pentru acţionari. Ai contribuit la campanie, OK, pe băieţelul tău îl propunem deputat, firma ta primeşte un contract cu statul ş.a.m.d. În partide se impun liderii care pot “produce” voturi şi succesul se măsoară în electoratul captiv. Totul a culminat cu alegerile din 2008 când partidele s-au înţeles între ele şi şi-au protejat sferele de influenţă având grijă să-şi poziţioneze convenabil candidaţii.

Pe fondul crizei economice şi a exceselor de la campania prezidenţială, se pare că partidele noastre simt acut nevoia unei modificări de paradigmă, mai ales PD, cel care a profitat cel mai mult de transformarea în societăţi pe acţiuni, deoarece nu va mai dispune la următoarele alegeri de suportul lui Traian Băsescu (în măsura în care acesta ar mai şi conta). De aici nevoia puternică pentru o nouă identitate, un nou brand şi, de ce nu, de noi vectori de imagine.

În vreme ce PD şi PSD se pregătesc pentru noua paradigmă, încercând să se adapteze modificărilor electorale, PNL are ca problemă majoră înlocuirea lui Ludovic Orban. Asta în condiţiile în care “în ţările cu apă caldă”, liberalismul trece prin serioase şi semnificative modificări de paradigmă întru adaptarea la realităţile post-criză.

Sursa imaginii

De când a început degringolada trustului RC se tot discută despre soarta mass-mediei. Ba că şi-o merită, ba că nu şi-o merită, ba trebuie impozitată corect, ba nu trebuie impozitată… Problema mass-mediei româneşti este că nu este gândită ca un business care să scoată profit ci ca orice altceva. În “ţările cu apă caldă”, presa se susţine prin publicitate. La noi, e ţinută de patron, iar publicitatea e un moft. Acum, că patronii ajung la fundul sacului, se trezesc că nu vrea nimeni să-şi facă publicitate şi un clip la ProTV e nici 200 de euro.

Este de ajuns să te uiţi la ce reclame sunt în presa “de dincolo” şi ce reclame sunt în presa de la noi. La noi vezi numai ieftinăciuni, detergenţi “populari”, bere ieftină, cartele pentru mokangii, iaurturi care uşurează căcarea, medicamente pentru căcare. Aţi văzut vreo reclamă la vreun laptop? La vreun serviciu premium? 90% dintre voi primiţi pe mail minim 5-6 “reclame haioase” la diverse produse. Aţi văzut vreuna la vreo televiziune din România? Sigur că nu. Televiziunea “poporului”, pe care toate celelalte se străduie să o imite nu are nici o reclamă. De ce? Simplu! Cine se uită la OTV nu are nevoie de reclame ca să ştie ce să cumpere, fiindcă oricum nu cumpără decât strictul necesar şi ce e mai ieftin. Scăzând calitatea conţinutului, a scăzut calitatea celor care mai pot să-şi facă reclamă. Au dispărut de pe piaţa consumatorilor “oamenii normali”. Cei care decid dacă îşi cumpără un laptop Dell sau Toshiba. Dacă îşi cumpără Octavia sau Jetta. Dacă iau un Nokia sau un SonyEricsson or vreun HTC. Aceştia nu se mai uită la televizor şi nici ziare nu cumpără. Mai iau ocazional cartea sau DVD-ul de la Adevărul or Jurnalul însă ziarul în sine nu mai ajunge acasă. Între Gazeta sporturilor şi Libertatea procentul ţâţelor este net în favoarea GSP. Găseşti acolo viaţa intimă a tuturor sportivilor, dar ca să afli când a dat Mutu gol trebuie să-l angajezi pe Sherlock Holmes. Ca să nu mai vorbim de sporturi exotice ca tenisul sau ciclismul. Mă rog, la tenis e Şarapova şi românca aia cu ţâţe mari care s-a operat recent. Iar la ciclism e Armstrong care s-a operat la coaie de cancer. În afară de brandurile pentru oligofreni şi fomişti, cine să-şi pună marca pe asemenea gunoaie? Fernando de la Caransebeş sponsorizat de HP? Producând gunoaie, presa românească s-a îndepărtat de cei care au bani. De cei care produc cu adevărat. Ceea ce însă s-a pierdut este obiciul consumului. Odată dezvăţat să cumpere ziare sau să se uite la TV publicul va fi foarte greu recuperat.

Săptămâna trecută eram convins că Mircea Geoană va fi zdrobit de propriul ridicol. Dar, cum viaţa bate filmul, scenariul lamentabil ce se desfăşoară în interiorul PSD îl face să rămână în continuare principalul favorit. În definitiv, pe cine să aleagă “poporul pesedist”? Pe un Miron Mitrea ale cărui jocuri nu le înţelege nici măcar el însuşi? Pe un Cristian “pe surse” Diaconescu care nici el nu ştie dacă va candida şi dacă are vreu sprijin în afara cuplului de la Cluj? Pe “întâiul corupt al ţării” Adrian “număraţi-mi ouălele” Năstase? Până la urmă, în toată daravela asta există doar doi bărbaţi politici. Mircea Geoană şi Miron Mitrea. Primul s-a dus în munţi pentru a-şi pregăti defensiva cu fidelii săi, cel de-al doilea este singurul care şi-a asumat oficial şi integral postura de challanger al liderului. Din păcate însă, în afară de “să-l dăm jos pe Geoană”, Mitrea nu vine cu nimic altceva, din contră, e marcat de suspiciunea că “va da partidul lui Băsescu”. Până la urmă, Mircea Geoană este un fel de “Mr. Bean” – un personaj grotesc şi ridicol în prostia lui, dar care în cele din urmă ajunge să-ţi placă şi să-l simpatizezi. Şi, comparat cu restul menajeriei de candidaţi, pare un adevărat bărbat politic.

În ce măsură hdd externe de pe piaţă rezistă conectate permanent la un router? În urmă cu ceva ani (cred că 2 sau 3) am avut o tentativă de a folosi aşa ceva, dar nu rezista mai mult de 2-3 ore şi trebuia fie scos şi conectat din nou, fie restartat routerul. E drept, era vorba de un HDD clasic într-un rack USB, dar avea alimentare separată.

Se pare că BNR a impus limita de la jos la 4,10, azi cursul fiind cotat la 4,11. Aprecierea leului a surprins pe toată lumea, majoritatea analiştilor mizând pe o scădere imediat după alegeri. Din punct de vedere economic, această apreciere face mai mult rău decât bine în momentul de faţă. Explicaţia cu “s-a modificat” sentimentul investitorilor ţine până la un punct, dar, până la urmă, tot despre speculaţii este vorba. Citeşte restul articolului…

2007 – Apartament cu 2 camere, Dr. Taberei – 71000 euro – rată lunară credit (15%) avans – 365 euro/lună – AlphaBank

2010 – Apartament cu 2 camere, Dr. Taberei – 62000 euro – rată lunară credit (15% avans) – 399 euro/lună – AlphaBank

După ce a reuşit singur să facă ceea ce Traian Băsescu n-ar fi reuşit nici dacă aveam o campanie electorală de 10 ani, şi anume să piardă alegerile prezidenţiale, Mircea Geoană reuşeşte o nouă performanţă: să-şi îngroape toate şansele de a mai rămâne preşedinte PSD, într-un moment în care tot partidul se resemnase cu rămânerea lui. Totul pare atât de incredibil încât ipoteza “lucrăturii energetice” nu poate fi întru totul exclusă. Pur şi simplu pare imposibil ca un om politic aflat nu chiar de ieri în politica dâmboviţeană şi care conducea de patru ani de zile acel cuib de şerpi care este PSD să gafeze în halul acesta. Citeşte restul articolului…

Cum începu Adrian Năstase să facă valuri în PSD, cum apare pisica. Nu-i micheteaux? Sau vor să-l scoată pe fostul premier “o victimă inocentă a poliţiei politice băsesciene”? Mi e pare o dovadă de prostie cât casa. Dacă alegerile prezidenţiale au arătat ceva este că Ion Iliescu şi Adrian Năstase sunt perfect capabili să scufunde PSD. Şi atunci, de ce nu sunt lăsaţi să-şi facă damblaua?

Privind zbaterile interne din partidele româneşti, te izbeşte, cu o violenţă aproape fizică, un lucru. Partidele româneşti au intrat într-o criză masivă de lideri. În PD, jocurile sunt făcute de Blaga, Berceanu, Băsescu şi Videanu. În PSD, pentru preşedenţie se bat Năstase şi Mitrea. În PNL, Antonescu e încercat de Tăriceanu. Nici o noutate. În materie de resurse umane, partidele noastre nu au depăşit anul 2000. Pentru PSD, o victorie a lui Năstase înseamnă o întoarcere în timp. O întoarcere de care partidul nu are nevoie şi care îl va costa scump. Omul acesta nu vrea să înţeleagă că – dincolo de prostănăciile lui Mircea Geoană – o parte, destul de însemnată, din înfrângerea lui i se datorează fix lui şi lui Ion Iliescu. Vizita la Vântu a contat cel puţin la fel de mult ca mandatul 2000-2004 sau cele ale lui Ion Iliescu.