Multă lume s-a trezit surprinsă că pe primele două luni deficitul bugetar depăşeşte 1% din PIB, după ce anul trecut abia s-a încadrat în acordul cu FMI. Când Radu Soviani a pus punctul pe i şi a spus că România mistifică statisticile oficiale cel puţin la fel de rău ca Grecia s-au şi grăbit să-l execute, deşi afirmaţiile sale erau corecte şi greu de contrazis.

Faţă de guvernele de până acum care ţineau bugetul sub control în primele 10 luni pentru a deraia în ultimele două când se angajau cheltuieli pentru a nu se pierde banii alocaţi şi uneori mai săreau calul, guvernul Emil Bobu trebuie să împartă sărăcia. Încadrarea în ţinta de deficit convenită cu FMI anul trecut s-a făcut prin amânarea sau evitarea unor plăţi care însumate ajung la circa patru miliarde de euro, repreztentând TVA nerambursat, salarii bugetare neplătite, facturi neachitate… Ceea ce înseamnă că deficitul bugetar real anul trecut a fost dublu. Întrebarea care se pune este dacă nu cumva a fost o mare imbecilitate şi dacă nu cumva cei patru miliarde, dacă ar fi fost lăsaţi în economie ar fi produs efecte de multiplicare mult mai sănătoase?

Nu este de mirare că anul începe cu un deficit. O plată amânată tot trebuie plătită. Şi cu cât o amâni mai mult, cu atât te va costa mai mult, fie doar şi în oportunităţi pierdute.

O altă minciună statistică perpetuată de autorităţi este rata şomajului, care raportează numărul celor fără loc de muncă la o populaţie activă care include şi pe cei aproximativ 1,700,000 de români contorizaţi de Spania şi Italia. Dar nu numai numărul de şomeri este contorizat greşit, ci şi numărul de salariaţi. Aşa cum aveau să descopere administratorii fondurilor private de pensii, pentru cel puţin 30% din angajaţi nu se plătesc asigurări sociale. Asta înseamnă că pentru aceşti oameni firmele nici măcar nu depun declaraţiile lunare, deci numărul celor pentru care nu se plăteşte poate fi şi mai mare (nu cu foarte mult, deoarece firmele nu depun declaraţii deoarece pe 1 ale lunii următoare ANAF emite deja titlu executoriu pe sumele restante, fie că e vorba de 100 sau de 100.000.000 lei). Este posibil ca aceşti angajaţi să figureze în evidenţele ITM cu un contract de muncă dar este imposibil de spus dacă acea persoană este cu adevărat angajată şi şi primeşte salariu. Acelaşi lucru trebuie că este valabil şi pentru fondurile de sănătate. Nu cred că ar fi dificil să să facă o corelare între baza de date a ITM şi ANAF pentru a se vedea unde este cu adevărat problema.

Multă lume s-a isterizat la ideea introducerii co-plăţii, dar asta se datorează nu atât conspiraţiei firmelor de medicamente sau a corupţiei sistemului medical, cât mai ales diminuării constante a numărului celor care plătesc. Şi cei mai vehemenţi sunt tocmai ziariştii, care evită să plătească în vreun fel asigurări sociale, iar când un ministru a încercat să-i forţeze l-au linşat fiindcă, vezi Doamne!, încearcă să limiteze libertatea presei.

Această haiducie fiscală ne- adus în situaţia în care suntem, cu nici măcar doi paşi în urma Greciei.

Cred că în momentul de faţă România trebuie să convină cu FMI alte ţinte, calitative, nu cantitative şi să lase de-o parte problema deficitului bugetar. Fiindcă, până la urmă, în sine, deficitul bugetar nu este o ţintă, ci un rezultat. Ţinta trebuie să fie disciplina bugetară şi fiscală, eliminarea datoriilor statului către economia privată, cheltuirea corectă a banului public şi creşterea gradului de colectare a taxelor.

Azi firma mea a împlinit 2 ani.

Multă vreme am fost fascinat de modul în care lucrătorii din întreprinderile producătoare de ziare deturnează sensul unor acţiuni sau idei reuşind – printr-un efort demn de o cauză mai bună să transforme orice în rahat. De data asta, au reuşit să se întreacă pe ei înşişi. Nu doar că că au transformat în rahat, ci în diaree…

Bonus:

Senatorul PSD Cătălin Voicu reprezintă, prin poziţia sa şi nu prin funcţiile deţinute, cel mai mare “peşte” intrat în în vizorul justiţiei. Comparat cu el, Adrian Năstase e un peştişor nevinovat. Din punct de vedere legal am serioase dubii că senatorul Voicu va suporta în vreun fel rigorile legii prea curând. Mai degrabă, ca şi în cazul “caltaboşilor” este vorba de compromiterea unor politicieni pentru care există dovezi puţine sau subţiri. Citeşte restul articolului…

I-am văzut prima dată la Turambarr, după care am petrecut vreo două ore pe YouTube urmărindu-le clipuleţele. Mi se pare un show fantastic, de bună calitate, o alternativă salutară la manelismul televiziunilor româneşti. Mi-aduc aminte că pe vremea când eram eu copil (undeva pe la sfârşitul anilor ’70), la TVR era un show oarecum similar – nu realizat de TVR, preluat de pe undeva – că era tradus. La noi nu cred că este posibilă o asemenea abordare fiindcă domină scorţoşenia de tip Iosif Sava şi nhemuhhrithhorrrhull Baahh care face ca şi un tip natural ca Busuioc să apară un chelner sictirit.

În ultima vreme au apărut din zona PD mai multe semnale prin care se încearcă o anumită delimitare/nuanţare a poziţiilor – firească, de altfel, după ieşirea din paradigma electorală. Sigur, majoritatea celor din PD care au o părere nu sunt de acord cu ea (foarte amuzant “ideologul” Valeriu Stoica), riscând probabil să ajungă deviaţionişti după modelul bolşevic (“deviaţionist” este o persoană care merge înainte atunci când partidul a decis să meargă la stânga). Modelul de parlament unicameral propus de preşedinte nu pare să aibă prea mulţi adepţi şi aş spune că actualele discuţii de la Cotroceni vor avea darul de a introduce nuanţări. Acuzele de dictatură la adresa lui Traian Băsescu par să-l sensibilizeze, deoarece îi reduce marja de operare (oricum limitată de prestaţia catastrofală a guvernului Emil Bobu) şi-i limitează potenţialul de generare de noi proiecte politice. Citeşte restul articolului…

De vreo săptămână, telefonul de la iupisi se desincronizează în fiecare seară la orele opt trecute fix şi se mai sincronizează undeva între 1-7. Ştiam eu că ăştia sunt incapabili de altceva decât televiziune. Iupisi e un exemplu oarecum atipic de firmă românească foarte bună distrusă de străini.

După primul set de măsuri anti-criză, care a avut atâta succes, guvernul Emil Bobu va propune Parlamentului încă un set. Să fie primit! Totuşi, mă bucur că în sfârşit se recunoaşte nesimţirea cu plata datoriilor către stat. Am dubii că vor şi face ceva în acest sens, dar păcatul recunoscut e pe jumătate iertat. Doh.

Parcă a tunat şi i-a adunat. Funeriu era unul din puţinele nume onorabile (dacă nu singurul) din guvernul Emil Bobu. Avea un CV impresionant, stăpâneşte limba română, a studiat şi lucrat în străinătate, deci a cunoscut personal şi direct sisteme de învăţământ mai performante, iar în interviurile de dinainte părea articulat şi capabil de înţelegere a fenomenelor. Numai că ce face şi el? Ceea ce face fiecare imbecil care ajunge ministru al învăţământului. Schimbă complet examenele. Asta e marea durere a învăţământului românesc. Mutăm un an de la grădiniţă la şcoală şi unul de la liceu la şcoală, mai schimbăm ceva la bac şi gata, am reformat învăţământul. Până vine următorul cretin sau următoarea cretină şi mută înapoi la grădiniţă şi la liceu anii, mai schimbă ceva la bac şi iupiii, mai bifăm încă o reformă.

Ne aflăm deja în luna martie (MARTIE = a treia lună din an) şi firmele din România nu ştiu încă ce impozit vor plăti în 2010, când şi cât. Trăiască lupta înţeleptului guvern împotriva iniţiativei private, până la stârpirea totală a tuturor formelor de exprimare a acesteia!