Campania de toamnă

Un nou zvon alimentează piaţa politică. Schimbarea lui Emil Boc este o temă recurentă în politica românească. Este însă prea târziu pentru ca o schimbare a premierului să aducă vreun beneficiu PD. Şansele ca acesta să scadă mai jos de procentele actuale sunt destul de mici, la fel de mici ca el să crească spectaculos. Ideea schimbării premierului a murit la Congres, odată cu alegerea lui Emil Boc ca preşedinte.

Prezenţa lui Emil Boc în fruntea guvernului este necesară şi importantă pentru partid. În momentul de faţă, nici preşedintele, nici PD nu poate propune un tehnocrat care să îndeplinească simultan nevoia de siguranţă a democraţilor (şi a preşedintelui), acceptul UDMR, acceptul Parlamentului (un nou premier implică trecerea prin Parlament), dar şi cerinţe de minimă competenţă care să justifice schimbarea. Practic, singurul disponibil este Călin Georgescu, care de mai bine de un an tot este viitorul premier.

PD stăpâneşte foarte bine tehnicile comunicaţionale, reuşind să creeze permanent non-evenimente care ţin prima pagină a ziarelor şi ţin opoziţia în defensivă, silind-o să reacţioneze (de multe ori greşit). Schimbarea premierului, comasarea alegerilor, regionalizarea, Albă ca zăpada etc, păstrează PD ca forţă activă a politicii româneşti, făcând din USL forţa reactivă, păstrând astfel supremaţia comunicaţională şi prim-planul mediatic. Sigur, tactica nu este suficientă pentru a câştiga alegerile, dar a reuşit să oprească declinul electoral şi să stabilizeze partidul. Combinat cu alte tactici, precum schimbarea culorii şi a denumirii – prin folosirea unei tactici testate de PSD la multe alegeri, şi anume ascunderea în spatele unei alianţe cu partide-fantomă şi mişcări civice mai mult sau mai puţin obscure – PD poate culege chiar mai mult de cele 20-25%.

Singurul moment în care USL a fost în ofensivă şi era cât pe-aci să câştige a fost „proiectul Johannis”, din care Crin Antonescu mai trăieşte şi acum – cam ca Mihăiţă Pleşan din golul senzaţional împotriva Germaniei, acel neverosimil 5-1 de pe Giuleşti.

Acţiunile PD produc două efecte majore: pe de-o parte, mobilizează activul de partid şi nucleul dur, pe de altă parte irită o bună parte a electoratului şi o împinge spre USL sau spre lehamite. Încep să resimt o asemănare din ce în ce mai mare cu ultimul an al domniei lui Adrian Năstase (politicienii români sunt mai aproape de ideea de „vodă” decât de „funcţionar public” ceea ce ar trebui să fie). Faptul că PD a început să fie criticat de o parte din intelectualii care îl susţineau este un semnal negativ (deşi influenţa intelectualilor este din ce în ce mai mică, există o categorie de public pentru care aceştia încă mai contează).

USL bate pasul pe loc şi trebuie să gestioneze nemulţumirile interne legate de alianţa PSD-PNL, mai ales că media speculează mai mult sau mai puţin interesat conflictele. Îmbrăţişează aiurea ideile democraţilor, făcându-le astfel jocul – de exemplu, regionalizarea sau comasarea alegerilor – deşi acestea sunt evident stupide şi inutile. Frenezia cu care se discută falsele soluţii de către ambele tabere arată sărăcia de idei şi incapacitatea de a gândi serios, pe termen lung. USL nu este preocupată să ofere o alternativă – de exemplu, în 2004, Alianţa DA a avut o idee mare şi lată care a prins: cota unică de impozitare – preferând să se opună ideilor PD sau să le supraliciteze absurd (cum este în cazul regionalizării, în care propunerea lor este de-a dreptul stupidă).

Politicienii români suferă de limbarniţă, mor să-şi dea cu părerea despre orice, astfel că nu rezistă să nu vitupereze, de exemplu, împotriva celor două treimi de procente de hidrogen din apă. USL ar trebui să se reţină de la a mai comenta toate prostiile şi să se căznească să scoată o idee simplă de program, care poate fi foarte bine „impozitul progresiv” – care, practic, chiar figurează în programul lor, însă pur şi simplu le este frică să o promoveze. Democraţilor şi preşedintelui le convine această stare de fapt deoarece evită o discuţie despre incompetenţa administrativă, ciocoismul  şi politizarea exagerată (în ciuda standardelor ridicate foarte sus de PSD în administraţia Năstase).

Mari modificări ale tabloului nu se întrevăd. Democraţii nu au nici un interes devreme ce deţin controlul, USL nu pare să poată mai mult. Ambii lideri – Crin Antonescu şi Victor Ponta – par să-şi fi atins limitele maxime de evoluţie şi au un talent special pentru gafe. Pe de altă parte, ambii controlează bine partidele şi reuşesc să stingă nemulţumirile înainte ca ele să se extindă, deşi mass-media abia aşteaptă să pună paie pe foc. Au nevoie însă de o strategie comunicaţională mai coerentă, bazată pe proiectele proprii şi nu pe reacţii la evenimentele provocate de PD.

De asemenea, cei doi trebuie să scape de frică. Este evidentă teama alor de a aborda subiecte precum „cota unică” de parcă acestea ar fi tabuuri. Este destul de vizibil faptul că introducerea cotei unice a amplificat dezechilibrele şi a accentuat inechităţile sociale. De asemenea, corupţia şi justiţia, comunismul şi securitatea sunt alte subiecte abordate greşit de USL, lăsând prim-planul democraţilor, cu toate că, în momentul de faţă nu mai există nici o diferenţă între partide în ceea ce priveşte gradul de corupţie, foşti activişti sau securişti, toate având probleme. Deja aproape toată lumea este convinsă că Traian Băsescu a fost colaborator al securităţii, deci nu înţeleg de ce PSD şi PNL ar trebui să se jeneze de proprii securişti (atâţia câţi mai sunt).

În momentul de faţă, PD este în rolul care îl prinde cel mai bine: „cetate asediată”. Iar USL nu fac altceva decât să-i asedieze şi mai tare, deşi este evident falimentul unei asemenea strategii.