PIB 1989 = 97,6 miliarde USD, salariul minim 244 USD (valori echivalente 2010)
PIB 2010 = 161,6 miliarde USD, salariu minim 195 USD.
Asta înseamnă că un salariu minim ar trebui să fi fost în 2010 cel puţin 331 USD, adică 1020 lei, faţă de 600 lei, doar prin evoluţia naturală a economiei. Dacă ne raportăm însă la faptul că acel PIB era realizat cu peste opt milioane de angajaţi, în vreme ce acum sunt numai cinci milioane, valoarea de 1020 lei trebuie ajustată cu 1,65, reprezentând creşterea naturală de productivitate, deci un salariu minim corect ar fi de peste 1600 lei, mai exact 1688.
OBSERVAŢIE: Sunt de acord că înainte de 1989 cursul valutar era o ficţiune, valoarea „de piaţă” fiind în jur de 50 de lei/usd, nu 15 lei ca la BNR. Asta ar însemna PIB 1989 = 29,2 miliarde USD, salariul 73 USD (desigur, valori 2010). Rezultă că în 2010 salariul minim ar trebui să fi fost cu 5,53 ori mai mare, respectiv 404 usd, adică 1242 lei, sau 2050 lei ajustat la creşterea de productivitate.
Asta arată cât de mult au sărăcit în aceşti 20 şi de ani cei mai săraci dintre români şi cum s-a distribuit creşterea economică.
Concluzia e ca astia fura mai mult decat nomenclatura PCR. Din care cel putin 2 au fost impuscati pentru subminarea economiei nationale. Proportional ar trebui sa impuscam vreo 5 acum. De la varf in jos.
Vezi că am editat, nu ştiu dacă ai citit ultima variantă.
Asta pentru ca avem, politicianul cel mai stimat si mai de incredere este, nu-i asa, Mugur Isarescu – http://turambarr.blogspot.com/2012/02/sociopol-2012-02.html
Boooon … deci cresterea economica (s-o luam de buna, fie in cifre absolute fie in procente) nu s-a distribuit corect. What else is new?
1. atata timp cat aceasta crestere o (re)distribuie statul, al carui reprezentanti la diverse niveluri reprezinta aprox 30% din „economia activa”, pentru toti producatorii de plus-valoare nu poate fi decat rau! bugetarii nu se includ aici, ei sunt producatori de minus-valoare, reprezentand costurile de redistribuire (in unele cazuri necesara moral, in altele obiectiv, dar in cele mai multe cazuri paguboasa de-a dreptul)
2. daca din tabloul de ansamblu mai scoatem si afacerile private dar „speciale” (fie abonati la fondurile publice fie mari corporatii cu parghii de manevra asupra guvernelor) tabloul devine EXTREM de sumbru. Iar faptul ca nu doar la noi se intampla „minuni” de-astea nu prea ne incalzeste cu nimic.
Noutatea este amploarea incorectitudinii. Un salariu minim între 30 şi 50% din potenţial este foarte puţin şi se explică ponderea celor pentru care pe vremea lui Ceauşescu era mai bine. Dacă adăugăm şi închiderile de şcoli şi spitale, mai ales în zonele oricum defavorizate avem amplitudinea unei prăpastii între două Românii. A noastră, a celor care, într-un fel sau altul, am reuşit, şi a celor care nu. Şi nu trebuie neapărat dat vina pe ei, că sunt puturoşi, beţivi şi profitori, aşa cum face actuala putere, pentru că, în cele mai multe cazuri, ele sunt victime ale unui sistem care îi exclude treptat-treptat sau, în cel mai fericit caz, îi marginalizează.
In comparatia asta, in afara de cursul de schimb, convertabilitatea monedei etc., trebuie sa tinem cont si de societatea la care ne raportam. Totusi, am schimbat un regim care declama egalitarismul; am renuntat si la acesta odata cu revolutia, ceea ce e mai mult bine decat rau, dupa parerea mea.
Sunt de acord că vorbim de două tipuri diferite de societate, însă tranziţia de la dictatură la libertate nu trebuia neapărat să se facă în dezavantajul celor mai săraci. Comparativ cu celelalte state din lagărul socialist, la noi sunt cele mai accentuate diferenţe şi ele cresc de la an la an. În loc să apară politici publice de reducere a diferenţelor, regimul Băsescu adoptă unele care le lărgesc, transformând categoriile vulnerabile în „dujmani” de clasă – leneşi, beţivi etc. Problema este că nici opoziţia nu pare să aibă un discurs mult diferit.