De ce n-avem şi noi Watergate-ul nostru

Sfârşitul anului 2007 a adus două cazuri de miniştri prinşi „în flagrant”. Cazul „caltaboşul” şi cazul „Orban”. Deşi ambele s-au vrut linşaje mediatice la adresa miniştrilor respectivi, nici unul dintre ele nu a cauzat, propriu-zis, prejudicii de imagine serioase. De ce au eşuat mediatic cele două cazuri? De ce nici unul nu a fost transformat într-un Watergate, deşi beneficiau de elemente mult mai consistente decât cele pe care le-au avut Woodward şi Bernstein?

Cuvântul-cheie aici este „linşaj mediatic”. În nici unul din cazuri nu a fost vizibilă preocuparea pentru adevăr, pentru investigarea faptelor, ci doar dorinţa de a-i „termina” pe cei doi. Şi într-un caz, şi în celălalt s-au încălcat flagrant proceduri, deontologia profesională jurnalistică şi, în general, s-a arătat un dispreţ suveran faţă de adevăr.

Realitatea tristă este că în 2007 România nu are un organ de presă credibil dincolo de gaşca proprie de admiratori. Audienţa scade enorm, comparativ cu alte ţări foste comuniste tirajele noastre (la fel şi audienţa radio-tv) sunt undeva între 25-50%. În Polonia, de exemplu, Gazeta Wyborcza este spre 600,000 de exemplare („Libertatea” lor are aproape 700,000), adică aproape de 10 ori mai mult decât are primul ziar „serios” românesc, singurul care mai saltă peste 70,000. Evenimentul zilei se duce în continuare în jos, la fel şi România liberă care este sub 50,000. Emisiunile tv care mai trec de un milion de spectatori se numără pe degete. Restul ziarelor nu trec de 30,000, o cifră jenantă pentru un „cotidian naţional”.

Dar nu scăderea tirajelor este ceea ce este cel mai îngrijorător, aceasta este doar o consecinţă firească, ci scăderea credibilităţii. Niciunul dintre ziarele „quality” de la noi nu convinge şi „tabăra cealaltă”. Sigur, poziţionarea politică într-o tabără sau alta este firească şi normală, numai că la noi s-a ajuns la extrem. Tot ceea ce vine de la ceilalţi „pute”, tot ce este de la „ai noştri” e „parfum”. Din cauza aceasta, nicio campanie mediatică nu are efect, fiindcă ea se adresează „galeriei” proprii, oricum convinsă că X sau Y sunt vinovaţi şi trebuie băgaţi direct în puşcărie. Pentru ceilalţi, dezvăluirile, oricât de senzaţionale ar fi nu au efect. Dacă apar în Jurnalul Naţional sunt „lingăii lui Felix”, dacă apar în „Cotidianul” sau „Evenimentul zilei” sunt „pupincuriştii lui Băsescu”.

Problema nu este nouă şi nu este din cauza lui Traian Băsescu. Ea datează din 1990 şi este o perpetuare a bătăliei dintre „România liberă” şi „Adevărul”. Ea a existat şi în mandatul lui Adrian Năstase când Evenimentul zilei era cam singurul care „mişca în front”, a existat şi în vremea convenţiei (atunci însă grupurile de interese erau ceva mai diverse, dar credibilitatea nu era superioară).

Atâta timp cât mass-media nu se profesionalizează cu adevărat, cât nu va exista o organizaţie a jurnaliştilor credibilă totul va fi „contaminat” de suspiciune şi un „Watergate” românesc este imposibil. Aici ar putea fi şi o explicaţie a avalanşei de bloguri ale unor ziarişti valoroşi, bloguri independente de publicaţia în care scriu. Sigur, nu se pune problema ca vreunul dintre ei să fie cenzurat în publicaţia în care scrie astfel încât explicaţia că „publică pe blog ce nu poate da în ziar” nu ţine, aşa că poate fi mai degrabă o încercare de disociere de o etichetă nedreaptă şi de construire a unei imagini proprii. Fiindcă până la urmă este o chestiune de onestitate şi de respect faţă de meserie, ceea ce se vede mult mai uşor pe blog decât în publicaţia unui „mogul” sau altul, fiindcă este mai uşor să crezi într-o persoană decât într-o instituţie. Pe de altă parte însă, este şi mult mai greu, fiindcă nu poţi greşi de prea multe ori.

5 comments to “De ce n-avem şi noi Watergate-ul nostru”
  1. Pingback: Neputinţa presei în faţa internetului » zoso’s blog

  2. Excelent articol! Am vrut să de felicit „live” ieri, dar m-am luat cu altele. Totuşi, nu mă pot abţine să nu fac unele comentarii.
    1. Ţara este încă divizată, probabil este în sângele nostru…România a rămas pe ideea „cine nu e cu noi e împotriva noastră” şi, dacă suntem atenţi, observăm că cei am aprigi sunt cei care sunt anticomunişti mai mult la nivel declarativ, mai puţin ca atitudine şi comportament. Acelaşi lucru este valabil şi în presă, din păcate. Totuşi – rolul presei nu este să dea omului doar ceea ce cere, ci şi ce are nevoie. Dar aceste lucruri nu se întâmplă. Chestia cu pâinea şi circul rămâne valabilă indiferent de care popor şi ce epocă este vorba. Dar la fel este nevoie şi să înveţi omul să pescuiască, nu doar să-i dai un peşte ca să nu flămânzească.
    2. Jurnalul Naţional este dpmdv singurul cotidian care aduce plus valoare cu fiecare număr. În primul rând pentru că au ştiut să construiască un cotidian complet, singurul care abordează teme sociale/de interes social. Restul o fac cu legături spre politic, pentru a ataca un primar, etc.
    3. Despre presa în mandatul lui Năstase noi doi am discutat mult. Nu vreau să mă repet, cred că amândoi reţinem argumentele din acea vreme, dar rememorez statistici: ca numar de ziare ai dreptate să spui asta, dar ca tiraj este exact invers. Însă acum s-a ajuns la chestii jenante – media este efectiv obedientă, există ziarişti care erau cu coloană vertebrală în 2004, dar începând cu 2005 s-au tot cocoşat…trist este că există şi tineri care s-au prostituat profesional.
    4. Polonia are presa segementată aşa de foarte mulţi ani. Este o presă aşezată pe binele ţării, nu pe partizanat. La noi singurul care a fost aşa a fost nu un ziar, ci un om, dar ce OM!, l-am numit aici pe regretatul Paler, căruia îi simt sincer lipsa.
    5. Există şi influenţa răspândirii internetului, mulţi preferând să citească online pe gratis. Dar există şi starea de dezinteres faţă de modul de abordare. Pentru a nu părea partizan, am să mă refer la ziarele care se autointitulează sportive, inclusiv prin titlu!, dar care nu rpezintă în 90% din spaţiu decât ştiri mondene. Vochin este o excepţie deosebită, iar Adrian Georgescu este un caz aparte, fiind unul dintre cei mai valoroşi ziarişti actuali. Şi nu doar între ziariştii sportivi!
    6. De ce nu se bagă un individ cu bani grei să construiască un ziar demn, serios? Curierul Naţional este oarecum aşa ceva, dar din echipa aia nemaipomenită care o formau la economic, cred că nu mai e nimeni. 🙁 Iar pe teme economice băteau pe toată lumea, scriind argumentat, logic, nepărtinitor, criticând şi lăudând „pe bune”.

    Nu ştiu dacă este nevoie de un Watergate românesc, poate doar pentru a da încredere cititorilor în media, în jurnalişti. Justiţia nu se face în presă, iar justiţiarii ar trebui să-şi caute altă meserie dacă nu vor să facă anchete adevărate, să argumenteze, etc.

    Am scris mult, sper că nu mai mult ca tine 🙂

  3. Dar ai muncit ceva, nu glumă 😀

    Într-adevăr, Jurnalul Naţional mi se pare în momentul de faţă singurul ziar echilibrat atât din punct de vedere al conţinutului, cât şi din punct de vedere politic. În plus, seria lor de cd-uri este… de colecţie. Alături de Ziarul Financiar (care m-a dezamăgit rău de tot prin prezentarea excrocheriei anului drept cea mai mare realizare – este vorba de listarea Transgaz – deşi tanti de la Raiffeisen ar trebui fie concediată pentru incompetenţă, fie să răspundă la nişte întrebări acolo unde trebuie. Înţelegem că nişte oameni au trebuit să câştige nişte bani, dar de aici până la a o prezenta ca un geniu al afacerilor e o distanţă cam ca de la Bill Gates la Gigi Becali).

  4. Presa tiparita moare cam peste tot. Aici unde mi-s eu se da vina pe craigslist. Ce spui tu ma surprinde fiindca zici ca la noi au scazut tirajele mult mai puternic decat in alte spatii asemanatoare. Dar nu sunt oare posibile si alte explicatii, cum ar fi:
    1. Piata romaneasca este mai dinamica si concurenta mai sanatoasa, deci trend-urile s-ar propaga mult mai rapid
    2. Romanii ar fi mai „tehnici” si-si culeg stirile de pe Internet intr-o proportie mai mare.
    Ce zici?

  5. Explicaţiile sunt mai nuanţate şi sunt relativ diferite de la o publicaţie la alta, nu este vorba de concurenţă sau de tehnicitatea românilor (care este mai degrabă un mit) şi destul de puţin este cauzat de internet datorită penetrării încă reduse a acestuia.
    La Jurnalul Naţional, de exemplu, de la o medie de 35,000 pe 2003, s-a ajuns în 2004 şi la vârfuri de 230,000 printr-o promovare agresivă. Este ziarul cu cele mai mari fluctuaţii de tiraj, semn că promoţiile sunt eficiente, dar bazinul său pare să fie în jur de 80,000.
    La Evenimentul zilei, scăderile sunt constante de când a plecat Nistorescu, pierzând până acum 30,000 de cititori. De la un ziar serios a ajuns acum un cvasi-tabloid.
    România liberă este un ziar „încremenit în proiect”, neschimbat din 1990…

    Deci, cauzele principale sunt:
    – lumea nu citeşte în general, nu doar ziare; şi cărţile la noi au tiraje de câteva mii de exemplare, rare fiind cele care trec de 10,000. asta se vede în calitatea exprimării în public, fie că este vorba de politicieni sau oameni simpli, şi în denaturarea limbii române vizibilă pretutindeni;
    – tirajele cresc pe baza promoţiilor, concursurilor, cd-urilor; la terminarea promoţiilor, îşi reiau scăderea, deci conţinutul nu atrage şi nu reţine cititori;
    – pe internet, românii caută altceva, nu informaţii;

Comments are closed.