Mândria de a fi român

Deși în continuare cei care vorbesc de romanik sau induc ideea „România țară de căcat” par la fel de vocali și de mulți, există câteva fenomene observabile cu ochiul liber și care arată o schimbare lentă de paradigmă:

• din ce în ce mai multă lume participă la parada de 1 decembrie și la serbările organizate peste tot cu această ocazie;
• din ce în ce mai multe stegulețe afișate la ferestrele/balcoanele blocurilor;
• astfel de manifestări, de neînchipuit acum câțiva ani; ziua a fost sărbătorită în cam toate comunitățile românești din străinătate importante;
• toate hypermarketurile au colțuri speciale cu stegulețul românesc și cel cu „produse tradiționale”;
• din ce în ce mai multe reclame la TV fac apel la sentimentul patriotic, față de acum 10 ani când toate încercau să vândă „visul occidental”;
• târgurile de produse tradiționale sunt din ce în ce mai dese și, cel puțin în București s-au cam permanentizat;
• s-au accentuat patriotismele locale, s-au redescoperit/(re)inventat tradiții locale și marketate inclusiv la nivel național: Brânza huțulilor, Maialalul Orăștian, Măsurișul Laptelui, Festivalul Țuicii, Drumul vinului… Multe naive încă, empirice, cu organizare mai mult sau mai puțin defectuoasă, dar ele sunt semne ale unei germinații identitare; „cel mai mare cârnat”, „cea mai mare sarma”, „cel mai mare bulz” sunt forme de definire a unei identități locale;
• succesul filmelor lui Sergiu Nicolaescu, comediile cu BD, cele cu marii actori, reluate a enșpea mie oară, vândute cu sutele de mii pe dvd sunt semne ale unei nevoi puternice de cultură populară românească, inexistentă azi (tentativele trustului MediaPro de a resuscita filmul „popular” au eșuat fiindcă ele mizau foarte mult pe rețeta occidentală – nu pe factorul local; nu o parodie la parodia „Cu nașul la psihiatru” vrea să vadă publicul român, ci pe plutonierul Căpșună); la fel și în muzică, unde Angela, Corina, Mirabela încă fac audiențe mai mari decât parașutele promovate în prezent;
• din ce în ce mai mulți producători mizează pe „made în România”, semn că asta a început să fie considerat un lucru pozitiv; în piețe vezi etichete „cartofi de la Suceava”, „roșii de la Vidra”, „castraveți de la scaieții din deal” (deși majoritatea vin tot din angrouri cu origine incertă); brânza nu mai e brânză, e brânză de capră din Teleorman, brânză de oaie de la Sibiu, brânză de vaci de la Făgăraș, de la Moeciu…;
• discuții de genul „domnule/doamnă, ăsta e produs românesc, nu chinezărie/turcisme/alte isme.

Fenomenul nu este remarcat numai de mine, ci a intrat serios și în atenția sociologilor. Practic, începem să ne redefinim ca națiune, dar nu de sus în jos, prin „intelectuali”, ci chiar de la „talpa țării”. La mulți ani, România!