Nimeni nu poate sări peste umbra lui

Traian Băsescu încearcă de ceva vreme să se schimbe. Eşecul de la alegerile locale, imputat – mai degrabă pe nedrept – lui l-a făcut să adopte o strategie greşită. În cazul său, nu cred că schimbarea este soluţia, chiar şi în cazul, puţin probabil, în care ar fi o schimbare sinceră. Pentru a înţelege mai bine, ar fi utilă o paralelă cu Ion Iliescu.

Aparent, Ion Iliescu nu s-a schimbat din 19X0 încoace. În realitate însă, între cel care chema minerii să distrugă nu atât „Piaţa Universităţii”, cât mai ales partidele istorice şi ziarele independente, şi cel de azi este o diferenţă majoră. Însă, Ion Iliescu cel de azi a evoluat lent, dimpreună cu electoratul său.

Schimbarea „bruscă” a lui Traian Băsescu, nu s-a petrecut în paralel cu evoluţia electoratului său. Între 2004 şi 2008, România a evoluat enorm şi priorităţile electoratului sunt acum altele. Clasa politică a rămas însă cantonată într-un cerc închis, făcând politică de dragul politicii. Cum ei ignoră electoratul, şi electoratul a început să-i ignore. Astfel, targetul partidelor s-a redus la galeriile proprii şi la o pătură relativ subţire de chibiţi.

Greşeala pe care o face Traian Băsescu este aceea de… a nu înţelege unde a greşit. Nu atitudinea, discursul trebuie să şi-l schimbe. Cei mai mulţi dintre cei care l-au votat, l-au votat tocmai pentru că „zbanghiu”, popular şi atipic. Până şi grobianismul său îşi are fani. Nu schimbând „forma” îşi recperează Traian Băsescu electoratul pierdut, fiindcă nu atât de formă a fost deranjat acesta în ciuda faptului că aceasta a fost accentuată până spre caricatural de mass-media.

În clipa în care propui reforma clasei politice dar vii cu expiraţi gen Stolojan, cu „fata tatii”, cu Onaca şi alţi traseişti politici, când încurajezi servilismul şi pupincurismul, când lupta împotriva corupţiei se rezumă la număratul termopanelor lui Năstase iar dosarele procurorilor DNA sunt atât de prost făcute încât pot fi respinse până şi de un repetent la drept este firesc ca de la un moment dat încolo să nu mai ţină. Numai că soluţia nu este „cuminţirea”, ci rezultatele!

Un Traian Băsescu „cuminte” nu mai are nici un chichirez, iar electoratul său de bază, lipsit de doza de „nebunie” şi „scandal” se va reorienta, fără însă ca „schimbarea la faţă” să aducă electorat nou. Sigur, judecând după scorurile celorlalţi doi „nebuni”, Vadim Tudor şi Gigi Becali am putea trage concluzia că vremea nebunilor în politică a trecut. Nu ştiu însă dacă „reinventarea” este o soluţie. Ca să fie un succes, ar avea nevoie de rezultate. Şi nici rezultatele nu pot garanta asta. În 2004, Traian Băsescu era viitorul, speranţa. Acum este trecutul şi dezamăgirea.

Din punct de vedere politic, chiar dacă mai are un rol instituţional important de jucat – nominalizarea premierului -, cred că Traian Băsescu s-a epuizat şi nu mai are nici o şansă pentru a fi reales. Nici măcar polarizarea pro sau contra lui nu mai are forţa necesară, alegerile locale demonstrând că simpla poziţionare raportat la preşedinte nu mai este suficientă în absenţa unei oferte. Preşedintele ar trebui să se adapteze de la rolul de „tătuc” la „primus inter pares”, o adaptare dificilă atâta timp cât electoratul său principal îl voia „tătuc”. Faptul că Traian Băsescu nu mai dispune decât de pârghia instituţională pentru a mai influenţa scena politică îi reduce mult raza de acţiune, el nefiind „adaptat” la acţiunea instituţională. În plus, prin acţiune eficientă, avantajul instituţional poate fi anihilat administrativ, acolo unde adversarii săi excelează.

Am spus de mai multe ori că Traian Băsescu şi Ion Iliescu au multe asemănări unul cu celălalt. Din punct de vedere al „biologiei politice”, ambii fac parte din ceea ce se poate numi „prima generaţie de lideri post-comunişti”, deşi între ei este o diferenţă de vârstă considerabilă. Amândoi au ajuns, destul de brusc, nişte dinozauri pe cale de dispariţie, inadaptaţi la un joc politic mutat din zona emoţiilor în zona pragmatismului. Amândoi au dominat partidele pe baza de emoţii, fără însă a oferi un management politic eficient şi o viziune, alta decât un paternalism, unul de tip militar, celălalt de tip prim-secretar PCR.

Deşi sunt mai aproape ca vârstă de el, Călin Popescu Tăriceanu şi Mircea Geoană şi chiar Adrian Năstase sunt dintr-o altă generaţie, chiar dacă acesta din urmă este apropiat din toate punctele de vedere de Ion Iliescu. Nici unul dintre cei trei nu a contat în jocul politic, dar toţi trei au obţinut rezultate administrative. Adrian Năstase şi Călin Popescu Tăriceanu atât în calitate de premieri – creştere economică, eficienţă administrativă – dar şi în calitate de manageri de partid. Mircea Geoană, deşi ironizat de toată lumea, a păstrat PSD la un scor superior aşteptărilor, reuşind să redreseze partidul după ofensiva mediatică împotriva sa din 2004-2005 şi să păstreze unitatea în cadrul federaţiei pesediste (fiindcă acum nu mai putem vorbi de un partid unitar, ci de o federaţie de grupări).

Pentru Traian Băsescu nu cred că există altă variantă decât cea adoptată de Ion Iliescu: o poziţie simbolică în cadrul partidului. Pentru PD, este foarte important, fără nici o discuţie, dar în momentul de faţă mai degrabă încurcă decât ajută, democraţii rămânând singurul partid de lider, singurul ne-reformat în realitate. Mutarea bătăliei în plan instituţional-administrativ necesită un alt tip de lider pntru democraţi, nu o reciclare a lui Traian Băsescu.