De ceva vreme democraţii au probleme serioase. Nu este vorba numai de „alianţa cu PRM”, ci de tot şirul de autogoluri pe care le înscriu cu atâta frenezie încât adversarii lor practic nici nu trebuie să facă nimic. Democraţii, dimpreună cu Traian Băsescu, creşteau în momentul în care se aflau în ofensivă. În momentul de faţă, tot ceea ce fac este să se apere şi să se dezvinovăţească.
Diferenţa cea mai importantă mi se pare însă faptul că acum mass-media nu mai le este aproape. „Alianţa” cu PRM – altfel, deşi multă lume nu pare de acord, o manevră politică bună – a fost prilejul pentru declanşarea unui „jihad” disproporţionat, suprinzător raportat la miza, totuşi, derizorie, în care majoritatea osanaliştilor „s-au delimitat” de „grupul deviaţionist”. Linşajul mediatic nedrept la care este supus Emil Boc afectează baza partidului accentuând tensiunile interne. Este evident că nimeni nu se aştepta la o asemenea reacţie – repet, disproporţionată faţă de fapta reală.
Semnalul transmis este de „reorientare” a mass-mediei, inclusiv a propriilor „agenţi de influenţă”. În perspectiva alegerilor, este încă un motiv de îngrijorare, democraţii fiind până acum relativ privilegiaţi. După patru ani în care mass-media a tratat aproape exclusiv problemele PNL şi PSD, ea descoperă bubele democraţilor, scoţând la iveală toate luptele interne, contradicţiile şi rufele murdare (vorbim aici nu de „corupţi” ci de relaţiile interne de partid). Nu cred că acest jihad a fost planificat, ci mai degrabă a fost un bulgăre care s-a rostogolit amplificat cu sau fără bună ştiinţă. Nu avea Traian Băsescu nevoie de o asemenea desfăşurare de forţe doar pentru a-l schimba pe Emil Boc. În plus, doar cu câteva zile înainte, acesta preluase conducerea campaniei electorale, altă dată apanajul lui Blaga ceea ce arată că acesta este departe de căderea în dizgraţie.
Tensiunea se simte şi la nivel local, existând deja dezertări către liberali sau pesedişti, nesiguranţa părând a domina acum un partid care până de curând se visa singur la guvernare. Sigur, dezertările nu sunt semnificative, dar în plan intern sunt tot atâtea semnale că… viitorul e în altă parte.
Aşa cum se arată lucrurile, PD se pregăteşte să-l pună în frunte pe Theodor Stolojan. Ofensiva puciştilor liberali în PD este însă deranjantă pentru vechii democraţi, care însă au şi dezavantajul înfrângerilor personale (Videanu, Blaga, Berceanu). Schimbarea va avea darul de a deschide o cutie a Pandorei foarte periculoasă pentru stabilitatea partidului. Dacă iniţial este posibil ca înlocuirea (de jure, că de facto ea s-a şi petrecut, în momentul de faţă PD nemaiavând nici un vector de imagine democrat) să fie înghiţită de plenul partidului în speranţa unui rezultat pozitiv în alegeri, este posibil ca previzibilul scor de 20 şi ceva (22-23% pronosticul meu – devreme ce au ajuns la o intenţie de vot de 33% iar ei fructifică doar 70% din ea…) să ducă la o revoltă serioasă în interior.
În plus, alegerea lui Stolojan nu este de natură a stimula PNL înspre o colaborare într-un viitor guvern. Tehnic vorbind, alegerea este corectă şi logică: Stolojan stă cel mai bine în sondaje dintre democraţi, este un personaj reprezentativ pentru unul dintre grupurile ţintă importante şi are expertiza redresării cu succes a unui partid aflat în degringoladă aşa cum este acum PD, mai ales că şi în cazul PNL el a fost văzut ca un corp străin şi niciodată acceptat pe de-a întregul.
Practic însă, este o alegere proastă. Am spus mai devreme că nu este de natură a inspira colaborarea cu PNL, singura variantă realistă de ajungere la guvernare. Apoi, Stolojan nu este ceea ce aştepta electoratul de la PD. Nu sunt convins nici de faptul că în 1991 a reprezentat o variantă bună, darămite în 2008. În 2000, când a început „salvarea” PNL (şi aici e o dicuţie dacă rolul lui Stolojan a fost cu adevărat determinant), Stolojan era un „tehnocrat independent” convertit la liberalism cam peste noapte, acum el este fostul lider al „partidului mic” înghiţit de „marele PD”. În primul caz sentimentele erau mai degrabă neutre, acum sunt mai degrabă ostile în rândul vechilor democraţi. Apoi, PNL era un partid „federatist”, PD este un partid monolit, care nu are propriu-zis existenţă proprie în afara lui Traian Băsescu. Atunci era „maestru de ceremonii”, acum este un vechil trimis de stăpân să potolească gâlceava slugilor incompetente.
Varianta nu este potrivită nici din punct de vedere ideologic. Democraţii au pierdut în faţa PNL statutul de reprezentant al dreptei. Aducerea lui Stolojan are şi rolul de a întări ideea de „partid de dreapta” – prea târziu în opinia mea – dar efectul va fi mai degrabă de amplificare a confuziei. Părerea mea este că – în lumina recentului jihad – democraţii au pierdut bună parte din electoratul de dreapta care s-ar putea întoarce la PNL, iar simpla venire a lui Stolojan nu are potenţialul de a-i întoarce din drum.
În momentul de faţă, pentru PD ca mai bună soluţie ar fi strângerea rândurilor în jurul lui Boc, nu aducerea unui „antrenor străin”, iar în locul unui „liberalism creştin-democrat”, de natură a stârni confuzii într-un electorat fără cultură politică, definirea unei identităţi ideologice proprii şi, cel mai important dintre toate, identificarea unei vieţi în absenţa lui Traian Băsescu. Altfel, totul nu e decât o transformare din PD minus L în PL minus D. Iar D-ul în minus s-ar putea să-i coste mai mult decât îşi imaginează.