Cât de jos se va duce leul?

Deja au început să apară primele evaluări cu un leu la 4,8 faţă de euro, şi probabil că vor apărea şi altele similare. Evaluările păstrează ideea aprecierii monedei naţionale spre sfârşitul anului, numai că, de la 4,8, aprecierea ar însemna un 4,5. Un oficial al Erste Bank spunea că 4,9 ar fi pragul de la care BCR ar avea probleme (şi celelalte bănci din sistem, normal).

Ceea ce transmit de fapt aceste evaluări este că declinul economiei româneşti nu a atins încă maximum, ceea ce face deprecierea foarte plauzibilă. România nu are încă buget de stat, încasările din proiectul de buget sunt exagerat estimate (creştere de 18% e de-a dreptul SF). Încasările din ianuarie sunt cu 8% mai mici decât anul trecut, ceea ce induce deja un handicap greu de recuperat. Nu există un plan corerent de relansare economică (la modul teoretic sunt prevăzute în buget 10 miliarde pentru investiţii, nu este însă sigur că ele vor exista şi nici detalii despre ce investiţii vorbim) şi, în general, guvernul nu dă vreun semn că ar fi cât de cât preocupat de ce se întâmplă. Însă, BNR s-a prins ea că e ceva nasol pe undeva, nu ştie exact pe unde, dar o pune de un comitet de criză, dar mai încolo, luna viitoare, că acum cam plouă afară. Sunt curios ce va produce acest comitet. Probabil un powerpoint cu decupături din ziare şi cu o concluzie dură: „Şefu, cică e naşpa rău! Agenturili sapă la leu. Răii vrea să ne taie reitingul.” Şi atunci va ieşi din nou Mugur Isărescu arătând spre două trei bănci şi lăudîndu-se cu lupta sa eroică prin care a oprit leul la 4,5. Peste alte trei luni va povesti cum l-a oprit la 4,8. Apoi?

Principala eroare a BNR a fost insistenţa pe leu. Sigur, în mod normal o bancă naţională trebuie să-şi protejeze moneda naţională. Numai că situaţia României era un pic diferită. Economia este puternic valutizată, perspectiva aderării la UE era certă de pe la începutul anilor 2000. O decizie mult mai logică ar fi fost stabilirea unui plan ferm şi accelerat de adoptare a euro. Nici acum nu este foarte târziu. O creştere accelerată a euro în raport cu leul – şi care nu are valenţe speculative, ci denotă mai degrabă perspectivele din ce în ce mai sumbre ale economiei româneşti în absenţa unei administraţii decente – poate duce la un blocaj economic generalizat. Degeaba insista BNR pentru creditarea în moneda naţională, cetăţenii şi firmele au acţionat raţional, alegând varianta (mult) mai ieftină. Atitudini de genul „v-am spus eu” nu slujesc la nimic fiindcă ele pornesc de la ignorarea realităţilor economice.

Aici nu este vorba ca statul să cauţioneze cetăţenii şi firmele (eventual, plătindu-le ratele la bănci). Dar nici nu este posibil ca de două luni guvernul în funcţiune să nu facă nimic, iar BNR să facă un comitet de criză luna viitoare. Asta denotă pur şi simplu inconştienţă. Nu poţi, ca stat, să adopţi politica „cine are noroc, are, cine n-are, n-are”, mai ales că nu e nevoie de o filosofie prea mare la mijloc:

– un plan de accelerare a aderării la euro până la sfârşitul mandatului actualului guvern;
– reducerea fiscalităţii muncii – un studiu efectuat în Bulgaria arată că o scădere a CAS cu 10% aduce o creştere a PIB de 0,6% -; creşterea TVA cu 1-2 procente;
– măsuri concrete de aducere la lumină a economiei subterane (în multe cazuri vorbim efectiv de rea voinţă din partea statului, în alte cazuri de populism); de exemplu, trecerea la impozitarea la valoarea de piaţă a imobilelelor şi terenurilor, inclusiv a celor agricole, mai ales a acestora din urmă; fiscalizarea producţiei agricole ţărăneşti;
– simplificarea birocraţiei economice (numai trecerea la o declaraţie unică din partea firmelor, care să cuprindă toate obligaţiile şi informaţiile din cele 7-8 declaraţii actuale ar aduce economii importante prin degrevarea funcţionarilor de gestionarea unor hârtii redundande);
– simplificarea procedurilor de achiziţii publice şi întărirea disciplinei acestora, renunţarea la idioţenia preţului cel mai mic, impunerea unor standarde de calitate minimă (ISO 9001 provine tocmai dintr-un sistem de achiziţii publice);
– posibilitatea optării pentru asigurări de sănătate private în locul sistemului de stat;
– obligativitatea asigurării locuinţelor la valoarea de piaţă, astfel încât statul să nu mai plătească în cazul inundaţiilor, de exemplu;
– orientarea investiţiilor către proiecte adecvate;
– alte stimulente financiare (de exemplu: scutirea de plata impozitului de locuinţă pe 5-10 ani pentru asociaţiile de locatari care reabilitează termic blocurile, sau, pentru cei care locuiesc la casă pentru modernizări)
– bonusarea creării de locuri de muncă prin scutirea de plata CAS timp de 6 luni.

Sunt doar câteva măsuri simple, care nici măcar nu necesită resurse foarte mari. A, scuze, ba da. Cer un IQ > 0. Greu. Foarte greu.

4 comments to “Cât de jos se va duce leul?”
  1. CAS – Contribuţii la asigurările de sănătate
    CASS – Contribuţii la asigurările sociale de stat (pensii)

    În context mă refeream de fapt la toate. În momentul de faţă, o firmă plăteşte: 31,3% CASS (idem), 10,7% CAS (angajat + angajator), 1% Şomaj (angajat + angajator), 0,85% Fondul Naţional Unic de Asigurări de Sănătate (din care se plătesc concediile medicale), 0,4-1,4% Fond de risc, 0,25-0,75% ITM, 0,25% – fond de garantare creanţe salariale. Aproximativ 45% din fondul de salarii, ceea ce este destul de mult.

  2. OK, multumesc pentru explicatii, acum m-am mai luminat putin:)

    Eu nu sunt atat de pesimist fata de noul guvern, acceptand ca sufar de un bias de lipsa de informatie si de necunostiinta a situatiei „de pe teren”. Dar pare sa fie primul guvern care incepe sa defriseze serios din vastitatea angajatilor „la stat”, cel putin e un pattern destul de vizibil in ultimele luni. Marea problema este ca nimeni nu prea vede in ce directie vrea sa mearga, lipseste comunicarea unei strategii pe termen mediu cel putin.

    Dintre toate masurile pe care le-ai insiruit unele sunt mai putin simple pe cat le expui, cum ar fi „orientarea investitiilor catre proiecte adecvate” sau „un plan de accelerare a aderarii la euro”. Dar sunt de acord ca masurile fiscale de reducere a taxelor pot fi rapid puse in practica si pot avea efecte benefice, iar dupa debate-ul intens din US par sa aiba un efect multiplicator mai mare decat – sau cel putin comparabil cu – investitiile guvernamentale.

    Daca am ghicit bine logica guvernului, primul pas este de a reduce costurile administratiei publice (cel putin centrale) dupa care va urma cu siguranta un al doilea pas despre care inca nu e clar in ce sens va fi, dar nu exclud ca o componenta a sa sa fie reducerea fiscalitatii. Probabil va fi un mix de stimul prin cresterea cheltuielilor guvernamentale si reducere a fiscalitatii.

  3. Principala problemă o reprezinţă absenţa unui buget de stat. Asta a amânat deja 2 luni de zile orice investiţie a autorităţilor locale lovind în plin multe companii (nu toate licitaţiile publice se câştigă prin corupţie). Aici este vina clasei politice, incapabilă să depăşească mitul demiurgului (oricine vine într-o funcţie trebuie să demoleze complet ce s-a făcut înainte şi să o ia de la 0). Chiar dacă guvernul Tăriceanu ar fi propus un buget în timp util (în fine, puteau măcar să încerce, dar nu au făcut-o) nu văd cum ar fi putut să treacă în condiţiile în care chiar şi Traian Băsescu vorbea în termeni de „lasă că venim noi la putere şi vă dăm salarii şi pensii”.
    Unul din scopurile decalării alegerilor parlamentare de cele prezidenţiale a fost şi această idee a continuităţii administraţiei, iar preşedintele ar fi trebuit să asigure un dialog între partidele politice astfel încât tranziţia să se facă mult mai uşor. Acesta mi se pare cel mai mare eşec politic al lui Traian Băsescu, care a ratat absolut tot ce se putea rata din punct de vedere politic.

    PS Din punctul meu de vedere (argument în baza căruia îmi câştig existenţa 🙂 ) este că „de afară” se vede mai bine (ceea ce de cele mai multe ori chiar este adevărat).

Comments are closed.