Pentru a putea răspunde la aceste întrebări este nevoie să stabilim întâi sistemul de referinţă la care ne raportăm: la rezultatele din 2004 sau la aşteptările de dinaintea scrutinului. Numai în cazul preşedintelui lucrurile sunt mai simple. Referendumul a fost un eşec umilitor şi a fost urmat de una dintre cele mai jenante apariţii publice ale lui Traian Băsescu. Nu cred că l-am mai văzut vreodată pe Traian Băsescu bâlbâindu-se atât de tare, vehiculând informaţii neverificate, neterminându-şu frazele şi râzând isteric aiurea în tramvai.
Dacă ne gândim şi la interviul de la Realitatea Tv, cred că ar trebui să ne întrebăm la modul cel mai serios ce se întâmplă cu preşedintele. Indiferent dacă problema este de natură fizică (relativ firească, în condiţiile în care preşedintele a suferit recent o operaţie dificilă) sau este vorba pur şi simplu de consilieri idioţi, problema trebuie adresată fiindcă vorbim, totuşi, de cel dintâi om în stat. Mi se pare cel puţin ciudat că nimeni nu vorbeşte de prestaţiile din ce în ce mai nefericite ale preşedintelui, că doar nu oi fi eu singurul care le-a observat.
Aşa cum am arătat în articolele anterioare, convocarea referendumului a fost o greşeală politică deoarece guvernul adoptase deja o formă de vot uninominal şi dezbaterea era între nuanţe, prea abstracte pentru a fi înţelese. Preşedintele ar fi putut măcar să utilizeze o altă întrebare – alegeţi între uninominalul meu şi uninominalul lui Tăriceanu, de pildă – caz în care ar fi avut un adversar clar şi ar fi forţat guvernul să participe. Aşa, a rămas singur. Mai mult chiar, a blocat proiectul guvernului şi va trebui să participe la alegerile următoare cu eticheta „omul care a blocat votul uninominal” pe care i-o vor atribui celelalte partide şi nici măcar nu vor greşi. Chiar dacă va promulga această lege (mă îndoiesc, fiindcă asta ar însemna să-şi recunoască greşeala), răul a fost deja făcut.
A doua greşeală a fost că a mizat în continuare pe demagogie. OK, „ceilalţi” sunt răi, corupţi, incompetenţi. Dar unde este alternativa? Sorin Frunzăverde? Marie-Jean Marinescu? Emil „Să trăiţi!” Boc? Adriean „Bordură” Videanu? Elena Udrea? Elena Băsescu? Mai mult chiar, în campania aceasta PD nu a făcut absolut nimic prin care să iasă cât de cât în evidenţă. S-au ipostaziat în „clasă de premianţi” şi au aşteptat totul de la domnul diriginte. Mai mult decât atât, preşedintele nu a venit măcar cu un proiect de lege e care să-l opună proiectului guvernului. Cred că este prima confruntare cu electoratul în care Traian Băsescu vine cu mâna goală.
A treia greşeală a fost întârzierea cu care a convocat referendumul. Practic, toată lumea a considerat că l-a făcut doar pentru a face legal campanie PD-ului (ceea ce nu este adevărat, însă nu te poţi lupta cu percepţia populară) în condiţiile în care l-a anunţat după ce guvernul îşi asumase răspunderea. Astfel, referendumul a deveni nu un act politic, ci un capriciu, şi mobilizarea nu a putut fi eficientă, neexistând un pericol iminent, dezbaterea în sine fiind oricum abstractă. O cale mult mai logică ar fi fost ca preşedintele să fi coalizat o grupare în jurul variantei sale, să fi creat o dezbatere între un proiect de lege al grupării sale şi cel al guvernului şi abia apoi să fi convocat referendumul în care populaţia să fi ales între cele două variante. Sistemul de vot este oricum o chestiune sensibilă care trebuie discutată între cunoscători, ceilalţi plictisindu-se fiindcă oricum nu înţeleg subtilităţile. Şi sub acest aspect, preşedintele a acţionat demagogic.
Eşecul – altfel oricum previzibil, dar surprinde totuşi proporţia eşecului – îl va lipsi pe Traian Băsescu de încă un element discursiv „recursul la popor”. După ce a pierdut „corupţia”, după ce a pierdut „reforma clasei politice”, acum pierde şi „poporul”. Dificultatea în care se află este mult mai mare decât pare.
În ceea ce priveşte partidele. PD-ul a câştigat dacă ne raportăm la 2004. A devenit şi oficial cel mai important partid politic românesc. Numai că este o victorie a la Pirus. Raportat la aşteptările create de sondajele de opinie anterioare, PD-ul se află la 75% din target. Dacă adăugăm însă procentele nesperate ale PLD-ului, ajungem la scorul care trebuia. Dacă PLD-ul îşi continuă agresivitatea, procentele PD se vor diminua şi mai mult şi nu cred că democraţii se vor bucura prea tare. Practic, în tabăra prezidenţială va apărea conflictul care a măcinat şi Alianţa D.A. PD-ul plăteşte tributul neimplicării în această campanie, nici pentru europarlamentare, nici pentru referendum. Nu cred că PD-ul a făcut deliberat un pas în spate pentru a ajuta PLD să treacă pragul electoral. O astfel de mişcare mi se pare ilogică.
Desigur, PLD-ul a beneficiat de o locomotivă (practic, cele 8,5% sunt aproape de potenţialul electoral maxim al lui Stolojan care în 2000 a fost de vreo 11%), comparativ cu lista inodoră, incoloră şi insipidă a democraţilor. Astfel, PLD se înscrie ca fiind marea revelaţie a acestor alegeri şi, părerea mea, problemele în tabăra prezidenţială se vor înmulţi, deoarece în viitor cele două partide nu se pot diferenţia astfel încât să atragă şi alt electorat decât simpatizanţii lui Traian Băsescu, astfel încât vor fi siliţi să-şi împartă un tort în scădere. Per ansamblu, partidele lui Traian Băsescu au obţinut sub aşteptările create de sondaje, însă un pic peste scorul pe care îl estimam eu (nu credeam că cele două vor sări de 35%, au obţinut 38%).
O altă problemă pe care o implică acest scor este că îi condamnă la opoziţie, în condiţiile în care în PSD tabăra antiprezidenţială pare mai puternică iar combinaţia PSD-PNL-UDMR atinge 42%. La alegerile următoare se vor redistribui 20% din voturi şi tripleta ar putea obţine o majoritate confortabilă. De asemenea, potenţialul de creştere este redus. Traian Băsescu pierde pe zi ce trece electoratul matur şi informat care va migra, probabil, spre PNL. În schimb îşi pot apropria electoratul anti-sistem de la Vadim, Becali şi Guşă (aproape 10%). De altfel, o soluţie ar fi „segmentarea” electoratului, astfel încât PLD să targeteze electoratul urban, informat, de dreapta, în vreme ce PD-ul să-i accentueze discursul anti-sistem, naţionalist şi justiţiar pentru a recupera pe cei 10%.
PSD obţine obţine şi el un scor peste aşteptări care va duce la calmarea ofensivei Năstase-Iliescu (altfel, nocivă, totuşi, pentru partid) însă nu schimbă foarte mult datele problemei. Partidului îi lipseşte o conducere coerentă (Mircea Geoană a criticat referendumul în condiţiile în care a făcut campanie, fie şi la nivel discursiv, pentru varianta prezidenţială) şi o poziţionare certă într-una din tabere. În condiţiile în care oscilările vor continua, nu ar fi exclus ca o parte din alegători să migreze către PNL ca singură alternativă certă antiprezidenţială. Faptul că PSD a pierdut statutul de cel mai important partid nu pare să fie conştientizat de conducere, al cărei discurs de după alegeri a fost realmente idiot, ceea ce va face dificilă luarea unor măsuri adecvate noului statut.
PNL obţine un scor mai prost decât în 2004, dar totuşi, nu a pierdut decât 3% din electoratul de atunci, în condiţiile în care este singurul care plăteşte nota guvernării şi este atacat din toate părţile. Desigur, raportat la sondajele anterioare înseamnă 3% în plus. În momentul de faţă, PNL se află într-o situaţie relativ dificilă. Decizia de a aduce în echipa guvernamentală a unor oameni dispensabili poate fi OK ca etapă de război (în condiţiile în care PNL era atacat din toate părţile, numirea unor personalităţi este dificilă, este de ajuns să ne uităm la ce mizerii a trebuit să îndure Dăianu în campanie) însă de acum încolo devine periculoasă. Problema PNL nu sunt caltaboşii lui Remeş, ci faptul că un individ ca Remeş a ajuns în guvern.
Faptul că PNL a obţinut un scor decent considerând circumstanţele poate constitui o bază de creştere serioasă, însă pentru asta este nevoie ca remanierea guvernală care va urma obligatoriu să aducă în guvern persoane competente, măcar în poziţiile cu probleme (Sănătate, Învăţământ, Finanţe, Externe). Există deja două exemple de schimbări pozitive (Meleşcanu la Apărare – absolut surprinzătoare în opinia mea, care m-aş fi aşteptat să fie tocat zilnic de presă – şi Ludovic Orban la Transporturi).
Despre PRM nu are rost să vorbesc, am spus încă din 2005 că aceasta este ultima lui sesiune parlamentară. PNG nu a existat decât în sondajele lui Vântu şi în mass-media interesată de circ. De Guşă şi Lavinia, nu are rostsă mai vorbim.
Aceste alegeri transformă bătălia electorală într-o luptă între trei partide (PLD şi PD au acelaşi electorat). La aceste alegeri au fost aproape 20% din voturi „moarte”, ceea ce nu se va mai întâmpla la scrutinul următor, unde ponderea voturilor irosite va fi mult mai mică. Cele 2,6 procente ale PNŢCD şi cele 2,4 ale PC vor merge la liberali, cel mai probabil, voturile lui Vadim spre PD, cele ale lui Becali spre PSD.
Pingback: PNL + PSD? » PoliTichii de mărgăritar