Cine scapă din toată această tevatură care pare a avea drept rezultat mai mult sau mai puţin vizibil disoluţia partidelor politice? PNL şi PSD par victime sigure, în vreme ce PD este pe cai mari, deşi, la o privire mai atentă şi acest partid are vulnerabilităţi serioase. Chiar dacă se spune că PNL se apropie de pragul electoral (eu mă îndoiesc că în cazul unor alegeri ar lua mai puţin de 12%), un lucru este clar. Bătălia se va da în trei, restul partidelor urmând a dispărea din viitorul parlament.
Deşi acum se află la un reconfortant 40% şi mai poate conta pe voturile lui Gigi Becali, PD-ul este la fel de „în găleată” ca şi PSD şi PNL. Ştiu că afirmaţia mea poate părea hazardată, însă am şi argumente:
– Partidul a crescut de la un 6-7%, reprezentând un electorat de centru-stânga la un 40% reprezentând un elctorat eterogen în care se găsesc atât intelectuali fideli „golanilor din piaţa Universităţii”, cât şi naţionalişti ardeleni preluaţi de la România Mare, rudimentari simpatizanţi ai lui domnu’ Gigi trecuţi la „licuriciul cel mare”, Traian Băsescu, foşti pesedişti veniţi mai mult din oportunism, oameni de dreapta dezamăgiţi de „trădarea PNL”… Un astfel de electorat este dificil de gestionat, deoarece este caracterizat n primul rând pe frustrări generate de dezamăgirea faţă de opţiunea lor iniţială (PRM, PNG, PNL, PSD), dezamăgiri care au resorturi diferite. Practic, singurul lucru care îi uneşte pe aceşti oameni este Traian Băsescu, nu o ideologie sau un program politic;
– Această creştere s-a făcut prin confiscarea mediatică a temelor unora dintre adversarii politici. Astfel, Traian Băsescu este văzut ca un campion al luptei împotriva securităţii deşi el însuşi este suspectat de legături „primejdioase” cu aceasta, iar în partidul său sunt mulţi foşti membri ai poliţiei politice, în vreme ce PNL şi-a exclus toţi colaboratorii dovediţi până acum de CNSAS. De asemenea, condamnarea comunismului a fost confiscată de Traian Băsescu, deşi el însuşi este „fost comunist” după cum singur s-a declarat, asta în vreme chiar acum PNL trimite în judecată un grup masiv de torţionari;
– Deşi aparenţele spun altceva, o citire corectă a datelor referendumului confirmă mai degrabă trendul descendent al lui Traian Băsescu;
– Discuţiile, chiar şi dacă nu se vor concretiza, pe tema colaborări cu PSD riscă să îndepărteze o parte din electoratul de dreapta care a fugit de PNL tocmai pe baza demonizării aşa-zisei colaborări dintre liberali şi social-democraţi;
PSD-ul se află într-o situaţie foarte dificilă. Nu se află nici la guvernare, nu prea se află nici în opoziţie. Ca să se afirme ca partid de opoziţie este obligatoriu să lanseze o moţiune de cenzură împotriva guvernului, însă nu pare a avea curajul necesar pentru aşa ceva. La referendum a înregistrat un eşec major, eşec pe care nici nu vrea să şi-l asume. Păstrarea unor persoane nu tocmai onorabile în prim-plan (Ion Iliescu, vârât sub reflectoare de Traian Băsescu, Hrebenciuc), reactivarea altora (Adrian Năstase, Miron Mitrea) le leagă pietre de moară de picioare. Mircea Geoană vrea să mulţumească pe toată lumea, reuşind în schimb să facă praf partidul.
De partea cealaltă, PNL are avantajul că are frâiele guvernului, iar ceilalţi sunt prea slabi sau prea temători pentru a-i da jos de la guvernare. PD-ul ştie că riscă enorm dacă s-ar asocia cu PSD-ul, PSD-ul ar trebui să se teamă de PD şi de Traian Băsescu. Problema politică a PNL este că Traian Băsescu a reuşit să scoată din ecuaţie performanţa guvernării, aceasta fiind înlocuită cu bătălia pentru voturi, o bătălie în care PNL nu prea poate câştiga, lipsindu-i persoanele charismatice. Dintr-un anume punct de vedere, comportamentul PNL este logic, ei agăţându-se de guvernare în speranţa că rezultatele pozitive vor prima, numai că guvernul Tăriceanu II a făcut până acum o sumedenie de gafe care le subminează abordarea. Ca să-l învingă pe Traian Băsescu, liberalii trebuie să propună o alternativă serioasă, fie o persoană, fie o echipă or ei nu dispun nici de una, nici de cealaltă, cel puţin nu ne arată aşa ceva.
Este evidentă la toate partidele româneşti o deficienţă de management politic şi de management al resurselor umane, deficienţă care a dus la această stare de disoluţie a partidelor. În momentul de faţă, cele trei mari partide rezistă unul prin populism de o speţă din ce în ce mai joasă, unul din nostalgie, iar celălalt dintr-o idologie sexy. Din păcate, urmează aproape doi ani de alegeri, aşa că şansele de reformă a clasei politice sunt nule şi vom fi siliţi să alegem din nou răul cel mai mic.