2 ani de război

Când am decis să reiau blogul – o decizie optimistă, de care nu am putut să mă țin – am recitit ultimele articole care erau de un optimism bătut de realitate. Chiar am citit în ultima vreme o serie de articole prin presa occidentală pe tema asta „cum de ne-am înșelat atât de mult”. Oare?

Răspunsul este și da și nu. Argumentul principal asupra înșelării este că economia Rusiei se dovedește „rezilientă” și înregistrează creșteri economice, spre deosebire de sărmanii europeni în lipsa gazului și petrolului ieftin sunt pe pierdere economică și în recesiune. Putin continuă nestingherit războiul, iar Ucraina în lipsa sprijinului american abia se mai ține.

Ambele argumente sunt însă deplasate. Cel militar este de-a dreptul ridicol. Armata rusă se chinuie de doi ani să cucerească un oraș de dimensiunea Videle și l-a cucerit abia acum, cu pierderi umane mai mari decât a avut vreodată populație orașul respectiv și decât au pierdut în 10 ani de război în Afganistan. Și asta, cel mai probabil ca urmare a unor forțări pentru a prezenta țarului o victorie înaintea alegerilor. Altfel, linia frontului e neschimbată de un an și jumătate, timp în care armata ucraineană a distrus cam tot ce avea armata rusă mai bun și mai bine pregătit, atât în materie de resurse umane, cât și în materie de echipamente. Rusia adună iar la graniță trupe, după unele surse sunt peste 200.000 de soldați în stand-by care pot fi semnul unei noi invazii în primăvară, presupunând că au și capacitatea logistică de a-i utiliza.

De asemenea, trebuie menționat că armata rusă s-a luptat împotriva „deșeurilor” militare – echipament pe stil „sovietic” din țările est-europene, pe care acestea le-au înlocuit cu echipamente militare moderne, și echipamente occidentale scoase din uz sau ținute prin depozite fiindcă sunt greu de reciclat. Și practic asta este impasul în care a ajuns acum Ucraina. Echipamente vechi, de reciclat nu mai există, echipamentele noi sunt scumpe și nimeni nu e dispus să le cedeze. Inclusiv armamentul american trimis în Ucraina era „casat”. Este adevărat că în momentul de față Rusia este capabilă să producă mai mult. Întrebarea este cât va mai putea susține ritmul acesta economia.

În ceea ce privește economia, ne mai putem aduce aminte un „miracol” economic. În anii ’80 PIB României a înregistrat creșteri în fiecare an, mai puțin 1989. Creșterea aia economică s-a tradus prin trecerea de la 2 programe TV la 2 ore de program, cartelarea produselor alimentare de bază – zahăr, ulei, pâine, carne -, golirea magazinelor de mărfuri, întreruperea curentului la populație de la 8 la 17 „pentru economie”. În plan industrial, România continua producția unui automobil din anii ’60 cu din ce în ce mai multe defecte, Dacia 1300, iar minunea ARO – cel mai bun 4×4 ceva ce n-au văzut nici japonezii – care nu reușea să scoată pe poarta fabricii o mașină fără defecte, folosind tehnologie din anii ’50 (că practic ARO e un GAZ din al doilea război mondial recarosat și „modernizat” cu piese de Dacia. Când toată lumea producea TV color, noi fabricam în continuare TV alb-negru (la 2 ore de program tv, oricum, ce făceai cu color?). S-a întrerupt complet contactul cu Occidentul, nu mai exista acces la cărți, reviste, filme. Până și televiziunea național „pirata” filmele occidentale dându-le fără generic și titlul original. Rezultatul acestui deceniu de creștere economică? O economie terminată complet, vândută în anii ’90 ca fier-vechi, ceea ce și era, care s-a industrializat în anii 70 cu tehnologie din anii 50-60. În 1989, Renault prezenta a 2-a generație post Renault 12, Renault 21, în vreme ce noi continuam cu Dacia 1300, încă 7 ani, până când au revenit francezii cu un model nou și ei deja ajunseseră la Laguna.

Deceniul 9 din România este ce se întâmplă acum, la o altă scară, în Rusia. Decuplată de economiile Occidentale, fără acces la tehnologie, dependentă de altă țări „oropsite” – Iran și Coreea de Nord (aceasta din urmă folosită probabil ca proxy de China) – Rusia a trecut la „producția de război”, astfel că normal că îi crește PIB. Doar că 1000 de rachete îți aduc 1 miliard la PIB, dar sunt distruse de antiaeriana ucraineană în proporție de 80%, iar 10% se pierd undeva pe drum. Sigur, ai 10% care ating ținta, dar provoacă mai mult haos decât pagube militare. Economia de război încă mai este susținută de prețurile mari la petrol și gaze, doar că altceva deja Rusia nu mai poate exporta.

În afară de economia de „război” un boost a mai venit și de la repatrierea capitalurilor oligarhilor de frica confiscărilor, o parte investiți deja în acapararea activelor abandonate de firmele occidentale. Cât poate rezista economia rusă? Financiar, nu cred că mai durează chiar atât de mult fiindcă „anvelopa fiscală” se reduce, mai ales că, neavând acces pe piața valutară internațională la dolari și euro au strâns rezerve de rupii și renminbi, În teorie, rezerva Rusiei a scăzut doar de la 630 miliarde dolari înainte de invazie la 573 azi, însă nu este foarte clar cât din aceasta este efectiv disponibilă și cât este înghețată în străinătate. De asemenea, rezervele de cash din Fondul Național de Urgență (National Wealth Fund) au scăzut de la 112 la 58 miliarde. Sigur, asta nu înseamnă cu Rusia rămâne mâine fără bani. Cel puțin nu atâta timp cât prețul petrolului este peste 60$/baril.

Procesul prin care trece economia rusă a fost numit primitivizația. Înlocuirea importurilor cu produse locale sau din alte țări „prietene” (Coreea de Nord, Iran, China). Trecerea la economia de război mai înseamnă și incapacitatea de a investi în altceva decât în produse militare. Iarna asta au fost raportate căderi ale sistemelor de încălzire din multe orașe. E doar un aspect, dar sunt multe sectoare în care, în absența bunurilor occidentale, mentenanța devine imposibilă – de exemplu aviația.

Rusia a ajuns o paria pe care doar Tucker Carlson e dornic să o viziteze și să se minuneze de invenția bănuțului la căruciorul de supermarket. Și apropo de celebrul eveniment:

1) Este primul semn de oboseală și exasperare al lui Putin. Vorba cântecului, și dictatorii au sentimente. Sigur, în cazul lui nu morții sau distrugerile îi provoacă insomnii, ci lipsa de iubire. Ideea de bază a interviului e că *nu e vina lui*. *A fost nevoit*. De un an jumate rușii se chinuie să cucerească un oraș de dimensiunea Zimnicei. Da, ofensiva ucraineană s-a fâsâit fără prea mari rezultate, dar nici rușii nu au reușit nimic de doi ani de când luptă. Au pierdut vreo 400.000 de oameni, cam toate rezervele din timpul „războiului rece” pentru ce? 2 județe? În acest timp au ajuns de la țara care organiza olimpiade și campionate mondiale de fotbal și căruia îi păpau din palmă toți liderii lumii la un paria care se întâlnește doar africani și *stani. Mai nou, încep să apară contestații timide acasă, ucrainenii au început să lovească pe teritoriul „mamei Rusia” – deja sunt lovite vreo 9 rafinării și 3-4 fabrici de armament, cu un impact de o treime asupra producției și exportului de petrol, oricum mult scăzut față de înainte de invazie. Discursul pentru „export” este practic cel pe care îl tot repetă intern de mai bine de un an, o scuză bălmăjită că „nu e vina lui”, că „a trebuit”, „că nu avea ce să facă”, „că a fost nevoit”…

2) Pentru cine e discursul? Intern, probabil că toată lumea îl știe pe dinafară. Extern? Nu știu dacă interesează pe cineva, oricum e plictisitor, plin de platitudini, discursul tipic al pensionarului din parc care îți explică o viață irosită și ratată „din cauza americanilor, care CIA a făcut și-a dres, a fasciștilor…” Ceea ce nu pare să înțeleagă el este că ce spune el nu mai contează. Înainte, oamenii ascultau, citeau pentru a-și forma opinii. Acum doar pentru a și le confirma. Deci, pentru rusofili, discursul e AUR curat Pentru restul, a fost doar o plictiseală de 2 ore.

Dacă aș fi conspiraționist, aș zice că cei din jurul lui au aranjat acest interviu ca să-l facă de râs și că pe undeva se pregătește debarcarea. Deși, dacă ne gândim la ce faună era în jurul lui Ceaușescu în 89, cel mai probabil, #atâtsaputut.

Și, apropo de Ceaușescu, interviul pare un Congres al XIV-lea. Totul se prăbușea în jur, dar dictatorul o ținea pe-a lui. Doar că nici pentru el nu mai este foarte mult timp. Sigur, a atins un obiectiv, acela de a provoca „înghețarea” conflictului – practic pe front nu se mai întâmplă mare lucru, nici în rău, nici în bine, și acum joacă la „așteptare” în speranța că vestul va abandona Ucraina complet așa cum par să fi făcut americanii. Cu ajutorul lui Xi, el poate rezista bine-mersi, pare să se fi adaptat lejer la statutul de vasal al „împăratului chinez”. Economia supraviețuiește, pentru că în Rusia contează cele 4-5 orașe mari, undeva la vreo 30-40 de milioane din 140 cât era dată populația. restul de 100 de milioane sunt dispensabili. Presupunând că din aceștia jumătate sunt bărbați și, măcar la nivel statistic, undeva la 60% sunt în zona de vârstă pentru a lupta și măcar jumătate chiar sunt apți, tot mai sunt vreo 20 de milioane de trimis la luptă în Ucraina. Doar că probabil pe măsură ce trece timpul vor fi din ce în ce mai costisitor de „recrutat” și echipat. Dacă ucrainenii continuă cu loviturile în spațiul Rusiei pot apărea probleme economice – fiind țintite fabricile de armament și rafinăriile.

Într-unul din articolele vechi ziceam că Xi l-a folosit pe Putin pe post de „intră tu primul că pe mine mă bufnește râsul”. Aici aparent am nimerit-o. În perioada asta, liderul chinez l-a făcut „dispărut” pe ministrul Apărării și a inițiat un proces serios de reformă. Probabil că și în armata chineză au existat raportări fictive de echipamente și „modernizări”. China a temperat discursul agresiv de acum doi ani și a reluat discuțiile cu SUA pe canale diplomatice. Le dă urșii panda înapoi. Pentru că una din lecțiile importante ale acestui război este că războiul costă. Și dacă Rusia „își permite” reîntoarcerea în secolul 19, China nu are luxul ăsta. Momentan Xi face curățenie printre „greii” partidului din zona militară. A amânat cea de treia întâlnire plenară a Comitetului Central, unul dintre cele mai importante evenimente politice, care trebuia să aibă loc la sfârșitul anului trecut. Deși armata chineză își mai încordează mușchii în jurul Taiwanului, este mai degrabă „pentru show”, nu mai este o amenințare reală. Momentan, Xi are de rezolvat multe probleme interne pentru a-și consolida puterea.

Cel mai probabil, conflictul din Ucraina va rămâne unul „înghețat” pe termen nedefinit, fiecare parte fiind susținută de „sponsorii” săi cât să nu cedeze, dar nici să nu obțină o victorie care ar putea crea alte probleme în status-quo.