Spuneam în articolul anterior că nu AI este principalul vinovat pentru valul de concedieri din ultima vreme. În principal sunt 2 cauze.
Prima cauză este capitalismul „acționarilor”. De multă vreme deja, valoarea unei companii nu mai constă în numărul de produse sau servicii vândute, calitatea acestora, ci în „capacitatea de a crea valoare pentru acționari”. De asta avem companii pe pierdere care sunt vedete bursiere, pentru că banii se fac din jocul bursier. Anunți o tranzacție, au mai crescut acțiunile cu 10%. Anunți că lansezi un produs nou, mai cresc cu 5%. Când ele nu se materializează, acțiunile scad la loc.
De aceea totul s-a transformat într-o cursă de păcălire a acționarilor. Angajații au devenit din „creatori de valoare” niște pioni. Dacă produsul/serviciul nu are propriu-zis valoare, rolul angajaților devine inutil sau măcar neimportant. Companiile angajează nu din rațiuni de business, din nevoie economică, ci pentru a da bine în fața investitorilor, în fața fondurilor de investiții (alte entități care toacă „other people’s money”). Nu contează dacă acel angajat are abilități adecvate sau măcar capacitatea de presta munca respectivă. Conta să apară în PowerPoint că „avem o echipă dedicată de XXX persoane”, cu cât mai mulți, cu atât mai bine, fiindcă oricum nu erau plătiți pentru ceea ce făceau, ci pentru poză.
În Europa nu au fost atât de „acute” aceste transformări, pentru că rolul bursei și a fondurilor de investiții este mai redus, unul din aspectele în care e bine că suntem „în urma” americanilor. Dar tot „valoarea pentru acționari” a făcut ca o parte din locurile de muncă să migreze de la vest la est (profit pentru România, pentru că mai la „est” de noi nu mai înseamnă Uniunea Europeană, ci zone de mare risc economic și politic).
Al doilea element este chiar nebunia WFH. Valul de Covid a făcut ca relația între companii și angajați să se „rupă”. 100 de oameni într-un open space sunt 100 de oameni în carne și oase, cu care probabil bei o cafea în pauză, bârfești pe coridor, mai împarți un „secret”, știi ce-i fac copiii, părinții, socrii – cu alte cuvinte socializezi. 100 de oameni în WFH sunt niște „căsuțe” într-o întâlnire pe Zoom/Teams/Meet/Whatever, despre care nu știi nimic, nu te mai leagă nimic și care… nu mai contează ca ființe umane, sunt niște numere undeva într-un excel, deci mult mai ușor să fie dați afară, deci mult mai simplu pentru punctul unu să facă totul mai atractiv pentru acționari.
Mulți se iluzionează că „dacă eu îmi fac treaba nu contează că o fac de acasă”. Din păcate, nu așa funcționează relațiile umane. De fapt, așa nu mai există relații umane. Doar resurse umane. Iar resursele sunt mai ușor de înlocuit/dispensat.
Și apropo de relații: când eram copil, cunoșteam toți vecinii și fusesem la toți în casă la un moment dat. E adevărat, eram doar 20 de apartamente. Acum am pe scară 28 de apartamente, cunosc vecinii din vreo 4, mai sunt încă vreo 3 care răspund la salut și probabil sunt un caz fericit. Dar avem grup de Whatsapp 🙂
Tu câți vecini cunoști? Câți colegi de serviciu?
