Ţintă piept numărul 1

Asistăm la o campanie violentă împotriva ministrului de Externe, o campanie bazată pe nişte acuzaţii penibile şi fără nici o legătură cu „obiectul de activitate”. Deşi Cotidianul, unul dintre autorii măgăriei, i-a oferit un soi de drept la replică în care domnul Cioroianu explica ce s-a întâmplat la întâlnirea cu omologul său american, ziariştii nu şi-au cerut nici scuze, nici nu au venit cu o retractare. Astăzi, Ziua revine cu o altă mizerie, după ce în weekend mai avusese una legată de repatriaţii din Gaza.

Atacuri atât de murdare nu au mai existat până acum la adresa unor miniştri, cel puţin eu nu îmi amintesc. Desigur, au fost şi alţii făcuţi „albie de porci”, însă în fiecare caz de care îmi amintesc eu exista cel puţin aparenţa unei probleme. Adomniţei nu cunoaşte câte stele sunt pe steagul UE, Remeş are probleme vechi nerezolvate, Chiuariu s-a legat de oameni Monicăi Macovei. Numai la Cioroianu „nu se leagă”. O explicaţie ar putea fi dorinţa unor ziare prietene preşedintelui de a demonstra că acesta a avut dreptate când s-a opus nominalizării acestuia, însă mi se pare o miză derizorie pentru aceste atacuri vehemente, deşi atacurile au venit din zona trustului lui Sorin Ovidiu Vântu, trust cu orientare pro-prezidenţială.

În plus, aceste atacuri, prin grobianismul lor au toate şansele de a crea un efect contrar. În definitiv, înseamnă că Adrian Cioroianu este un om politic de prim rang dacă se consumă atâta energie pentru atacarea sa. Dacă adăugăm la asta şi simpatia de care beneficiază toţi miniştri de Externe, putem vorbi chiar de (re)lansarea unei cariere politice la un alt nivel.

Nu doar ministrul de Externe beneficiază de un tratament ostil, ci cam toţi membri guvernului. Desigur, este vizibil un deficit de competenţă la guvernul Tăriceanu II, însă nu mi se pare mai mare decât al oricărui alt guvern anterior. Administraţia românească este caracterizată prin definiţie de un managment defectuos la vârf – la bază şi la nivel de management intermediar lucrurile îmbunătăţindu-se sensibil. Nici nu are cum să fie altfel deoarece politica de cadre a partidelor româneşti este dezastruoasă şi este vizibil la oricare dintre ele un deficit de competenţă minimală la vârf. Din fericire însă, multe dintre competenţele administraţiei centrale au trecut fie la nivel local, fie la Bruxelles, astfel încât oricât de incompetent ar fi un guvern, şansele de a face rău sunt destul de mici, în comparaţie cu acum 5 ani, de exemplu. Guvernul Adrian Năstase a fost primul în care deficitul de competenţă a fost compensat, astfel încât, coroborat cu un control riguros al mass-mediei a dus la o imagine de guvern competent, imagine păstrată şi azi.

Raportul de ţară, cel puţin în forma apărută până acum în presă este excepţional pentru guvernul Tăriceanu – desigur, pornind de la aşteptările dezastruoase construite de mass-media românească – ceea ce îl face guvernul cu cele mai bune performanţe administrative. Întrebarea pe care mi-o pun este însă cât va mai dura această schizofrenie între o imagine a unei normalităţi relativ decente (adică sunt probleme, dar se fac şi progrese, se întâmplă şi lucruri bune) – aşa cum se vede România de la Bruxelles, şi o (i)realitate de coşmar aşa cum este reflectată de mass-media noastră.

Una din explicaţiile scăderii mass-mediei româneşti este şi această distanţă din ce în ce mai mare dintre realitatea vizibilă cu ochiul liber şi reflectarea ei în mass-media. Până la urmă, faptul că mass-media devine din ce în ce mai mult ficţiune, nu este o problemă în sine. Problema este câţi mai cred că ficţiunea este realitate şi câţi o lecturează aşa cum lecturează un roman de Sandra Brown…