De ce n-o să fie T3 pragul cel mai de jos…

Majoritatea analizelor de până acum vorbesc despre T3 ca fiind pragul cel mai de jos. Ce este clar este că în T2 vom avea o scădere aproape de 10%, iar scăderea va continua şi în T3. Ceea ce nu este clar este dacă există motive pentru ca scăderea să se oprească în T3, astfel încât să putem spera în T4 la o stagnare. Desigur, în T4 se va schimba baza de raportare, T4 2008 fiind deja începutul scăderii, însă acesta este deja un „artificiu” statistic (deşi corect). Astfel că dacă în T2 vor fi -9%, în T3, -13% şi în T4 -4% nu înseamnă că a încetinit scăderea, ci doar că baza de raportare pentru T4 a fost mai mică, în realitate scăderea continuând.

Dacă în economiile occidentale există semne care arată oprirea vitezei declinului, la noi nu se întâmplă nimic. BNR păstrează încă o dobândă uriaşă, statul aspiră banii de pe piaţă, nu a reluat comenzile şi în momentul în care se pune problema incapacităţii de plată a salariilor şi pensiilor (scenariu perfect plauzibil) nu mai are rost să discutăm despre investiţii. Rămâne de văzut care este ritmul de scădere al încasărilor la buget, semnalele pe care le am fiind destul de negative.

Un semnal îngrijorător îl constituie, printre altele, desigur, discrepanţa dintre scăderea productivităţii muncii (cca 8%) şi creşterea şomajului, ceea ce arată că firmele au preferat să reducă profiturile sau să amâne ajustările reale la noile condiţii de piaţă. O parte din scădera productivităţii a fost acoperită prin păstrarea preţurilor sau continuarea creşterii acestora – România nu a intrat încă în deflaţie -, situaţie care nu poate dura totuşi la nesfârşit. Ţinând cont de diferenţa destul de mare între creşterea şomajului şi scăderea productivităţii muncii şi a cifrei de afaceri a companiilor momentul ajustărilor reale nu poate fi foarte departe. Or asta se va traduce prin creşterea vitezei de scădere a economiei.

Revenirea economiilor vestice nu ajută foarte tare economia românească pentru moment, proporţia exporturilor fiind doar de 30% şi, de bine, de rău, acestea au scăzut ceva mai lent. Pentru România ar fi necesar ca Occidentul să-şi fi rezolvat deja problemele şi să reînceapă ciclul expansionist pentru a se relua investiţiile. Sper din tot sufletul ca FMI-ul să nu se lase înduplecat de guvernul Boc şi să permită cheltuieli în avans, fiindcă aceste cheltuieli nu vor fi altceva decât bani de campanie electorală.

Ce ar trebui să facă guvernul? Scăderea taxelor sună bine, dar în momentul de faţă guvernul nu are bani pentru cheltuielile zilnice. E ca şi cum un magazin care nu şi-a plătit furnizorii ar trece la reduceri. Teoria sună bine, dar practica arată altfel. În momentul de faţă, guvernul trebuie să facă faţă unor probleme pe termen scurt. Unele cauzate de vechiul guvern, altele de incompetenţa proprie. Pe termen lung se pot găsi rezolvări.

Problema mediului de afaceri românesc nu o reprezintă nivelul taxelor, mai mic decât în alte părţi, ci totala impredictibilitate a acestora, birocraţia exagerată şi inflexibilitatea pieţei muncii. O scădere a taxelor în momentul de faţă reduce încasările pe termen scurt fără a garanta că ele vor putea creşte pe termen lung. O taxă de 10 sau de 16% e totuna pentru o firmă intrată pe pierdere şi care scade cu viteze mari. Impactul este greu de cuantificat ţinând cont de impredictibilitatea evoluţiei economice, însă el ar costa în jur de patru procente din PIB, într-un moment în care avem ţinte de deficit foarte strânse. E greu de crezut că, pe termen scurt, efectele pozitive vor atenua efectul unei asemenea scăderi, în condiţiile în care nu fiscalitatea reprezintă piedica principală pentru investiţii…

Pe termen lung, din contră, dumpingul fiscal poate afecta calitatea investiţiilor şi poate aduce probleme cu Uniunea Europeană care nu încurajează astfel de idei. Faptul că atâta timp s-a mizat pe „mâna de lucru ieftină” a atras investiţii de o calitate slabă şi o volatilitate ridicată ale căror efecte nefaste le simţim abia acum când acestea au fost primele care au dispărut.

În situaţia actuală, atâta timp cât nu se face o reformă masivă a administraţiei astfel încât cheltuielile să fie aduse la un nivel rezonabil din PIB orice intervenţie în zona fiscalităţii nu poate produce efecte pozitive. Statul are suficiente zone în care poate interveni puternic pentru reducerea cheltuielilor, problema fiind costul politic:

  1. În primul rând nu văd de ce este menţinut un aparat informativ mai mare decât în perioada comunistă. Conform informaţiilor apărute sunt de 3 ori mai multe persoane „în sistem” decât în perioada ceauşistă ceea ce este un efort bugetar nejustificat, mai ales că este o zonă plină de privilegii şi există un sector privat consistent. Rolul statului în economie s-a redus foarte mult, contextul politic internaţional este cu totul altul, astfel încât un număr atât de mare de „spioni” e nejustificat.
  2. De asemenea, trebuie reduse efectivele militare operative la minim, sau chiar renunţat cu totul, iar restul transferat în zona de intervenţii pentru situaţii de urgenţă pentru a nu se pierde investiţiile logistice şi infrastructură care s-au efectuat până acum. Şi-aşa, la fiecare inundaţii, situaţia se rezolvă îndeobşte prin intervenţia armatei, deci mult mai logică ar fi specializarea în această direcţie.
  3. Există un sistem redundant al raportărilor companiilor către stat. Astfel, o firmă trebuie să depună lunar 4 declaraţii absolut redundante (devreme ce ele se regăsesc în informaţiile transmise lunar către ANAF), respectiv către Casa de Pensii, Sănătate, ITM şi AM(J)OF. Toate declaraţiile trebuie depuse atât în format electronic, cât şi pe hârtie, ceea ce înseamnă spaţii de depozitare enorme, procesare dublă a aceloraşi informaţii, un consum de resurse inutil. Este suficient ca celelalte instituţii ale statului să se conecteze la baza de date ANAF şi în baza CNP-ului să afle ce taxe s-au plătit pentru un contribuabil. De asemenea, ar trebui simplificat astfel companiile mai mici să raporteze trimestrial sau chiar semestrial. Toate aceste redundanţe înseamnă bani şi resurse cheltuite aiurea.
  4. Legat de 3, un exemplu de instituţie care nu-şi găseşte locul este ITM. Care este logica pentru care un contract între 2 entităţi private trebuie vizat de stat? ITM ar trebui să aibă exclusiv atribuţii de inspecţie şi verificare a respectării legislaţiei muncii şi a normelor de protecţie a muncii. Partea de gestiune a contractelor de muncă nu-şi are rostul. Oricum salariaţii sunt raportaţi către CNPAS şi CN Asigurări de Sănătate. Dacă este vorba de comisionul încasat, ce înseamnă lunar sume importante, acesta se poate plăti în continuare pentru partea de Inspecţie. Având în vedere numărul mare de accidente de muncă soldat cu vieţi omeneşti este evident că aici nu se face treaba cum trebuie.
  5. Sunt 5-6 ministere care nu-şi au justificarea: Ministerul Economiei, care este rostul său? Ministerul Turismului, Ministerul pentru IMM-uri, Ministerul Comunicaţiilor, Ministerul Tineretului, Ministerul Dezvoltării regionale… Toate pot fi desfiinţate fără nici o pagubă pentru economie.
  6. Biserica. Statul pompează bani buni în biserica ortodoxă doar din populism şi pentru că cei care mai merg la vot valorifică această „virtute”. Atâta timp cât electoratul, nu neapărat ateu, dar care înţelege importanţa separării lucrurilor, nu se va prezenta la vot, statul va continua să aloce mai mulţi bani bisericilor decât spitalelor şi şcolilor.
  7. Agenţiile. Cu excepţia câtorva agenţii de reglementare (ANCOM, ANRE, ANRG) sau de supraveghere (CSA, Protecţia Copilului, Protecţia Consumatorilor) restul nu se justifică decât ca sinecuri pentru clienţii politici (de ce este nevoie de două agenţii pentru „cinstirea trecutului” sau „cinstirea eroilor” – ceva de genul acesta).
  8. Descentralizarea se dovedeşte a fi costisitoare şi trebuie făcută o analiză a ce anume trebuie păstrat la nivel centralizat sau nu. De multe ori, descentralizarea a însemnat doar transformarea unei structuri de 1 director + 1 adjunct + X funcţionari în 47 * (1 director + 1 adjunct + X funcţionari), aceasta fiind şi sursa creşterii permanente a corpului de funcţionari.
  9. Aplicarea legii. Există legi, regulamente. Nu prea sunt aplicate din cauza politicului.
  10. Creşterea bazei de impozitare. Am mai vorbit despre asta, nu mai detaliez.

Sigur, măsuri sunt multe posibile. Toate implică însă costuri politice pe care cineva trebuie să şi le asume şi nimeni nu se grăbeşte în acest sens. Din fericire, nu se poate altfel şi contez, ca şi la sfârşitul anilor ’90, pe inflexibilitatea organismelor internaţionale. Deci, economia va continua să scadă şi în nici un caz T3 nu va fi pragul cel mai de jos, nici măcar de încetinire a scăderii nu vom putea vorbi. Din contră, alegerile prezidenţiale pot amplifica derapajul.

One comment to “De ce n-o să fie T3 pragul cel mai de jos…”
  1. bun articol! total de acord. pct 3 marcat. sper ca sapatamana aceasta sa reusesc sa strang toate semnaturile si sa depun proiectul legislativ

Comments are closed.