De ce regretă lumea comunismul

Periodic apar sondaje care arată că, în continuare, mulți români regretă perioada comunistă și sunt mulți nedumeriți de acest val de nostalgie, parcă în creștere pe măsură ce trece timpul. Profit de această ocazie, fiindcă de mult voiam să scriu și eu un articol pe această temă, fiindcă am idei un pic diferite de ce se tot discută. [Atenție, articol foarte lung, chiar și după standardele acestui blog.]

În primul rând, trebuie făcută observația că nu există o singură perioadă comunistă. Cele patru decenii de comunism trebuie împărțite în trei perioade distincte, total diferite una față de cealaltă.

Prima perioadă a comunismului, anii 1948-1964, are și ea două etape. Până în 1958, România a fost o țară ocupată și exploatată de sovietici. O perioadă neagră, plină de teroare, în care s-a demolat o lume și s-au pus bazele alteia. După moartea lui Stalin, până în 1958 se încheie desovietizarea și începe o perioadă de „dezgheț” ușor, până în 1964 când sunt eliberați toți deținuții politici. Asta nu înseamnă că nu au mai existat oameni închiși pe motive politice, ci doar că numărul acestora a fost mult mai mic și mai degrabă „accidental”. Lumea începuse să se adapteze la noua realitate și să o accepte. Este o perioadă de tranziție către perioada a doua a comunismului.

A doua perioadă a comunismului este perioada luminoasă, perioada recuperărilor, nu doar în plan economic, dar și cultural și social. Ea începe propriu-zis cu moartea lui Dej (deși nu este legată neapărat de aceasta, dar apariția lui Nicolae Ceaușescu, un lider tânăr, charismatic la vremea aceea, a avut darul de a da un imbold unui proces deja în desfășurare) și durează până la Universiada de la București în 1981. Este o perioadă de relativă prosperitate, în care începuseră să se găsească de toate, este perioada marilor ctitorii pe care propaganda a știut să le utileze la maxim, este perioada sejururilor la mare de 12/18 zile.

În plan cultural este apogeul unor mari poeți, Nichita Stănescu, Marin Sorescu, Adrian Păunescu înainte să înnebunească, în proză avem pe Marin Preda, Petru Popescu, Eugen Barbu, Radu Tudoran, în muzica ușoară apăreau Phoenix, Sfixul lui Aldea, Sincronul lui Fugaru, Angela, Corina, Marius Țeicu, se dezvoltă jazul, în cinema apare un Lucian Pintilie, explodează fenomenul Sergiu Nicolaescu. La București ajung artiști străini, la Buftea se fac coproducții cu Hollyood, TVR avea două programe pline cu emisiuni interesante, este generația marilor actori Toma Caragiu, Amza Pellea, Dem Rădulescu, Jean Constantin, Dinică, George Constantin, Florin Piersic. În sport aveam prima calificare la un campionat mondial de fotbal după război, apare Nadia, Țiriac și Năstase, Patzaichin… Sigur, sunt enumerări care inevitabil ocolesc multe alte nume îndreptățite.

În plan economic, este epoca marilor combinate și întreprinderi care ajung să angajeze mii de muncitori. Se (re)construiesc orașe. În București apar marile cartiere, la sfârșitul anilor 70 se dă drumul la metrou. Este o perioadă în care calitatea vieții a crescut constant. S-a eradicat analfabetismul (în 1938 era de 70%). Se construiesc în rural dispensare, școli. Sunt aduși la oraș mulți țărani pentru a lucra în fabricile și uzinele nou construite.

Desigur, comparativ cu alte țări, evoluția României a fost mai lentă decât a altora, însă a fost o evoluție pentru toată lumea. Ca urmare a modernizării comuniste în România a crescut ponderea industriei ca ramură economică (România a devenit o ţară preponderent industrială, industria depăşind agricultura în ceea ce priveşte produsul intern brut şi exporturile, în acest fel recuperându-se o parte din întârzierea dezvoltării industriale a României, care acum a reuşit să depăşească ţările sud-est europene, dar s-a situat sub media europeană în ceea ce priveşte dezvoltarea şi producţia industrială). În perioada 1950-1989 importul românesc de materiale industriale a scăzut, exporturile devenind majoritare, rezultând de aici creşterea şi modernizarea economiei româneşti la nivelul industriei, creşterea productivităţii; alte succese ale modernizării comuniste au fost: dezvoltarea transporturilor şi creşterea consumului populaţiei, electrificarea, eradicarea analfabetismului, reducerea natalităţii şi creşterea mediei de viaţă, sporirea cheltuielilor alocate pentru îngrijirea sănătăţii.

Această perioadă prosperă a dus la apariția unei burghezii ilustrată comic de Tanța și Costel, personajele lui Băieșu, care, dincolo de caricatură, descriu o Românie tihnită, cu tabieturi burgheze – ieșire la local, Varietățile la TV, concediu la mare și la munte. Este perioadă de dezvoltare echitabilă – în care toate păturile sociale de dezvoltă și cresc în mod relativ egal. „Mica elită” este respectată – profesorul, doctorul, inginerul – și au un statut ușor privilegiat. Ingerința politică este relativ mică și acceptată în general. Defilările de 23 August erau mai degrabă prilej de serbare câmpenească decât corvoada ce avea să devină în anii ’80, „cravata roșie cu tricolor” era o mândrie și un adevărat „ritual de trecere” – pe noi ne-au făcut pionieri la București, la Aeroportul Otopeni, angajații Tarom. Pentru copilul din provincie de atunci a fost o experiență colosală. Nu era nimic politic resimțit de noi copiii.

A fost o perioadă de mândrie națională, exprimată, de exemplu, prin pelerinajele la marile realizări ale epocii – Bicazul, barajul Vidraru, Transfăgărășanul – pelerinaje rămase până azi în tradiție. Evident că, prin comparație, pentru mulți acea perioadă este net superioară celei de azi. Profesorii nu mai sunt mica elită, ci muritori de foame, la fel și doctorii, muncitorii sunt simpli sclavi pe plantație, în concedii ajung doar câțiva.

Epoca sălbatică a capitalismului a spulberat echitatea și egalitatea de șanse care exista la modul real în timpul comunismului. Azi, un copil născut, nu în vreun fund de țară, unde se-agață harta în cui, ci într-un mic orășel de provincie nu are aceleași șanse ca un copil născut în București. Un copil născut din părinți săraci nu are aceleași șanse. Oricine câștigă 100 de lei mai mult îi privește pe care câștigă mai puțin cu dispreț. Ceea ce nu se înțelege de către mulți este că nu egalitatea este problema, oricine fiind capabil să priceapă că nu ne naștem egali, ci ceea ce lipsește este egalitatea de șanse.

Lumea se uită și la diferența între luxul (astăzi mai degrabă desuet și auster) fostei nomenclaturi și opulența nesimțită a noilor îmbogățiți. Între viluța, acum penibil de modestă a fostul prim-secretar și palatele întinse pe zeci de hectare ale președinților de consilii județene.

Universiada de la București a fost punctul culminant pentru regimul comunist. Crizele succesive ale petrolului începuseră să afecteze dramatic o industrie energofagă în condițiile în care o economie planificată nu dispune de instrumente de corecție al politicilor greșite. Criza a fost amplificată și de megalomania care l-a copleșit pe Nicolae Ceaușescu incapabil să înțeleagă evoluțiile economice și astfel târând economia în colaps.

De prima criză a petrolului (1973), România a scăpat, având o cerere internă încă scăzută față de finalul deceniului și compensând cu producția internă. Exporturile care nu se mai puteau face către Occident din cauze de lipsă de competitivitate a produselor s-au dezvoltat către zone noi, în special țările arabe cu care regimul comunist a avut relații privilegiate. S-a construit enorm în Libia, Irak și mult prin țările arabe. Avertismentul din ’73 a fost însă ignorat de Nicolae Ceaușescu, care a continuat inerțial dezvoltarea ramurilor energofage, astfel că cel de-al doilea val al crizei petrolului, care s-a produs pe fundalul crizei datoriilor și a schimbărilor de politici monetare, România împrumutându-se cu dobânzi ridicate pentru a susține o industrie care avea nevoie de 15 milioane de barili, față de doar 5 în 1973 a lovit puternic economia românească astfel încât în 1981 s-a ajuns în incapacitate de plată. Ceaușescu a fost lovit și de războiul dintre Iran și Irak (România pierduse petrolul din Iran după debarcarea șahului, acum avea să-l piardă și pe cel irakian) care a limitat drastic resursele de petrol necesare (ca idee, capacitatea de rafinare era la vremea respectivă de 33 milioane de barili).

Anii ’80 au fost marcați de un delir al puterii, de implicare totală a familiei Ceaușescu în conducerea țării. Dacă acest țăran incult avea avantajul șireteniei și istețimii (jocurile sale de politică externă nu sunt întru totul lipsite de inteligență și denotă o strategie complexă), în jurul său a rămas până la final doar o șleahtă de politruci obedienți, fapt recunoscut de Emil BobuTudor Postelnicu în acel dezarmant „onorată instanță, am fost un dobitoc”.

Judecând retrospectiv, succesul economic al perioadei comuniste este datorat mai degrabă unei întâmplări conjuncturale, beneficiar al unei evoluții pozitive a omenirii scăpate dintr-un traumatizant război mondial, nu o realizare în sine a economiei.

Indiferent de orânduire, economia României ar fi traversat acea perioadă de prosperitate, la fel ca întreaga omenire. Meritul comunismului este că a împărțit într-un mod mult mai echitabil prosperitatea, făcând ca de ea să beneficieze mai multe persoane decât ar fi beneficiat în mod normal. Din punct de vedere economic, PIB/capita a crescut  în 40 de ani de comunism de 2,3 ori. Din 1990 până în 2010, PIB/capita a ajuns de la $5600 la 15000$, deci perioada capitalistă a adus o un pic mai mare în doar jumătate de timp (vorbim de sume ajustate la paritatea puterii de cumpărare, nu de cifre nominale).

Din păcate însă, această creștere spectaculoasă nu a fost distribuită echitabil și a fost obținută cu prețul unei îndatorări excesive (la care trebuie adăugată și renunțarea la multe active în favoarea companiilor străine, care fac ca profitul obținut de economia să rămână doar parțial în țară). Mai adăugăm la asta și pierderile semnificative de statut ale unei bune părți a populației și avem un tablou mai degrabă gri care explică suficient de bine nostalgia după perioada comunistă.

Însă comunismul nu a fost o idee bună prost aplicată ci, mai degrabă, o idee proastă și mai prost aplicată. Eroarea fundamentală a comunismului este că pune în centrul ideologiei tripleta „muncitori, țărani și intelectuali (aceștia mai degrabă niște suboameni tolerați)”. Secera și ciocanul. Or, nici unul dintre aceștia trei nu este forță creatoare, ci forță producătoare.Forța creatoare este antreprenorul. El creează valoare, el dezvoltă. Putem să ne imaginăm economia ca o mașină. Muncitorii sunt motorul, țăranii combustibilul, intelectualii cutia de viteze. Șoferul este antreprenorul. El duce mașina unde trebuie, el o alimentează cu combustibil la timp, el schimbă vitezele. Din acest punct de vedere, comunismul este o mașină copiată din capitalism, cu un motor prost (comunismul a fost implementat în țări sărace, cu populație preponderent rurală), combustibil precar și o cutie de viteze dezechilibrată. „Statul” este o entitate abstractă, cu rol general de arbitru. El nu are cum să fie forță motrice.

De aceea, regimurile comuniste nu aveau cum decât să eșueze. Atâta timp cât economia mondială se baza pe producția de bunuri, comunismul a reușit să țină pasul. Când cineva ține pasul, însă, înseamnă că este în urmă, nu în față. Când vestul a făcut tranziția către o economie bazată pe tehnologie, estul nu a mai ținut pasul. Apropo de metafora de mai sus, este simptomatic faptul că nici o țară din est nu a reușit să dea un automobil reușit. Succesele Estului sunt Dacia, copiată de la Renault, și Lada, copiată de la FIAT. Estul nu a avut niciodată inițiativă, nu s-a impus niciodată prin inovație și dezvoltare, de aceea, în urma lui nu a rămas decât (n)ostalgia.