Mai este România o democraţie?

Nu, nu este un post despre „dictatorul Băsescu”. Traian Băsescu este mai degrabă un simptom decât o cauză. Dacă ne apucăm să analizăm elementele constituente ale unei democraţii observăm că România îndeplineşte doar câteva, şi acelea cu multă indulgenţă. Deci:

Cele mai importante princii ale unei democraţii sunt egalitatea şi libertatea:

1. Egalitatea înseamnă că toţi cetăţenii sunt egali în faţa legii şi au acces egal la exercitarea puterii. Mai are rost să discutăm?

2. Libertatea. Aici există unele libertăţi. Ai libertatea cuvântului, ai libertatea de circulaţie, libertatea de asociere. Dacă mergem un pic mai departe, observăm că nu mai există presă liberă, iar informaţia este foarte dificil de identificat de manipulare, ceea ce restrânge un pic libertatea cuvântului. Libertatea de asociere există, dar este inutilă, atâta vreme cât nu există un sprijin instituţional formal pentru aşa ceva. Barierele pentru crearea partidelor politice sunt mari iar într-o medie controlată şansele de a răzbate sunt nule. Un bun exemplu este ASR Principele Radu, a cărui campanie, fie ea şi modestă, a fost ignorată complet de mainstream-ul media, deşi la un moment dat avea opţiunile a 10-12% din populaţie.

Urmează apoi principiile suport:

3. Separarea puterilor în stat: deşi avem un guvern cu cea mai mare susţinere parlamentară din istoria postrevoluţionară, guvernul igonoră cu desăvârşire rolul acestuia. De asemenea, în momentul de faţă puterea judecătorească este în plin haos. Serviciile secrete au devenit mult mai puternice decât în vremea dictaturii comuniste, iar numărul angajaţilor acestora este de 2,3 ori mai mare (de la cca 15,000 la cca 35,000).

4. Alegeri libere şi corecte şi sufragiu universal: la modul teoretic, alegerile sunt libere dar rareori corecte. În momentul în care votul se vinde/cumpără pe o sacoşă de produse nu mai avem ce să discutăm. Şi asta nu este p’o practică marginală, ci acoperă 20-30% din voturi. De asemenea, nu există informaţii şi outsiderii nu au nici o şansă. Practic, nu ai de ales decât din ceea ce ţi se propune de către sistem iar campaniile electorale au ajuns mai degrabă un „concurs de dosare” sau de sacoşe.

5. Suveranitatea populară. Pluralismul politic este pe cale de dispariţie. Deşi sunt organizate ideologic, partidele noastre sunt doar o extensie a birocraţiei „de partid şi de stat” a defunctului PCR. Nu există organizaţii, nu există activişti, iar liderii sunt exponenţi ai funcţiei publice pe care o exercită. În momentul în care o pierd, în 90% din cazuri pierd şi poziţia în partid. Politicienii trec fără greţuri de la un partid la altul. Exercitarea controlului asupra funcţiei publice este cvasi-inexistent. Deşi există o lege a transparenţei, ea funcţionează defectuos.

6. Dreptul la o judecată corectă. Corupţia instituţionalizată anulează, în mare parte, acest drept. Lipsa de discernământ a mass-mediei completează restul.

7. Drepturile civile/omului. În linii mari există, dar sunt foarte uşor încălcate. Un caz banal, celebra „profesoară porno”. Există discriminare rasială, discrimare sexuală, discrimare religioasă.

8. Societatea civilă. Nu există.

Food for thought.

5 comments to “Mai este România o democraţie?”
  1. Relativ la punctul 2 si retragerea principelui Radu Duda din cursa prezidentiala. E complicat ce zici pentru ca se poate intelege in diverse feluri, din care cel ales de mine este: „OK, exista unele libertati – mai degraba exista toate libertatile – doar ca inca nu sunt exploatate la capacitatea lor maxima ca in alte democratii mai dinspre occident.” Nevertheless, e acesta un motiv pertintent de a te retrage dintr-o cursa prezidentiala? Sau de a renunta la a te exprima – vezi exemplul blogului lui Dorin Tudoran ? Sau de a renunta a intreprinde orice in directia societatii civile? Dupa mine astea sunt mai degraba scuze pentru ca la baza nimic formal nu limiteaza aceste libertati, iar daca exista piedici informale, oricat de coplesitoare ar fi ele, daca vrei poti. Adidas torshion.

  2. @Dan,
    referitor la Duda, sunt de acord că este o laşitate (şi o dezamăgire cruntă, pentru mine).
    în ceea ce priveşte limitările, cred că ele încep să fie simţite când vrei să depăşeşti un anumit nivel. E ca şi cum „lanţul” cu care erai legat pe vremea „odioasei dictaturi şi a sinistrei sale soţii” s-ar fi lungit cu vreo 5 metri.

  3. Cand zici ca limitarile incep cand depasesti o anumita limita ai probabil dreptate. Desi e greu de verificat. Poate ca ti se taie piuitul, dar imi vine greu sa cred ca e o regula generala. Cea mai mare piedica o intalnesti, cred, cu mult inainte de a atinge ipotetica limita – mi-as dori sa fie mai multi care sa atinga limita aceea dar din pacate nu cred ca sunt suficienti. Prima piedica pe care o intalnesti este publicul dupa parerea mea. Un public in mod particular apatic si neinteresat in momentul de fata, un public care inca nu are exercitiul exercitarii democratiei, exercitiul dialogului, al negocierii etc. De cealalta parte intalnesti initiatori de opinie – ca „formatori de opinie” nu-mi suna foarte kosher – care si ei sufera de aceleasi lipsuri.

    Chiar daca disfunctionalitatea democratiei – pe care toti am dori-o mai la standarde occidentale – este o problema sistemica in Romania, in realitate nu te poti astepta la mai mult data fiind scurta noastra experienta democratica. Poti pretinde la mai mult, mais on ne peut pas aller plus vite que la musique. Da, de exemplu e ciudat cum unii pot sa il felicite pe Adrian Nastase ca in sfarsit a avut curajul sa se prezente in fata justitiei cand a vrut el, sau ca in ciuda faptului ca unii constientizeaza ca nu toti cetatenii sunt egali in fata legii conform Constitutiei pe nimeni nu pare sa intereseze lucrul asta mai mult decat intr-o discutie ocazionala, sau ca nu intalnesti nici o forma de exprimare publica in care cineva sa-si puna intrebarea despre greutatea si rolul statului in societatea din Romania dar multi asteptam de la Presedintele-providenta sa indrepte lucrurile imediat dupa alegeri.

    Evolutii fundamentale probabil ca nu vom vedea in decursul vietii noastre, dar asta nu e un motiv suficient care sa impiedice pe cineva care are un spatiu de exprimare sa ii testeze limitele.

  4. Categoric, mai ales că România nu a avut niciodată o experienţă democratică reală, doar scurte episoade de „despotism luminat” (perioada Carol I, Ferdinand şi chiar sub dictatura comunistă a existat o „fereastră” în perioada de început a lui NC – 66-78 – poate chiar până în 80).

Comments are closed.