De ce nu mai avem cinematografe

Am un prieten în Argentina, mare cinefil. El a fost contrariat de o propoziţie a lui Cristian Mungiu dintr-un interviu publicat de presa argentinană în care acesta deplângea soarta cinematografelor din România. În Argentina, o ţară aflată într-o situaţie economică şi politică relativ apropiată de România şi cu o istorie asemănătoare, lumea merge destul de des la cinematograf iar în Buenos Aires sunt peste o sută de cinematografe, la o populaţie de circa patru ori mai mare decât Bucureştiul. La Bucureşti, cred că mai funcţionează 5 în afară de cele de la Mall-uri. Pe acelea însă le-aş exclude, deoarece 80% din spectatorii de acolo vin mai mult să fie văzuţi decât să vadă filme. Sunt oraşe în care nu există nici un cinematograf.

Înainte de revoluţie, în Bucureşti erau vreo 30 de cinematografe şi vreo trei grădini de vară-cinematograf. Unele au fost demolate, altele au fost revalorificate pe post de cârciumi, altele pur şi simplu zac în paragină. Decăderea este desigur explicabilă prin faptul că lumea nu mai merge la cinematograf.

Explicaţia cea mai la îndemână este că nu are lumea bani, ceea ce este fals. 10-20 lei pe săptămână nu cred că reprezintă o sumă exorbitantă. De asemenea, nici faptul că „nu sunt condiţii” nu ţine, fiindcă acele condiţi nu sunt tocmai fiindcă nu vine lumea la cinema şi deci nu există bani pentru investiţii. În plus, s-au închis cinematografe în care existau condiţii mai mult decât decente (Glendale, Lira).

De asemenea, nici explicaţia că acum descarcă filmele de pe DC++ şi nu mai au nevoie de cinema că le văd pe plasma lor de 70 de centimetri şi cu dolbisăraundu’ de la homsinema. Dacă urmăreşti discuţiile de pe forumurile româneşti observi că filmele mai mult se descarcă decât se vizionează.

Adevărata explicaţie cred eu că ţine de inapetenţa pentru socializare a românilor, inapetenţă dovedită şi de eşecul site-urilor de socializare de la noi sau de numărul redus de români pe site-urile clasice externe. Forumurile de discuţie sunt un alt exemplu de eşec al socializării, nivelul discuţiilor nedepăşind etapa de „ba pe-a mătii”. Până şi pe blogul personal te trezeşti cu înjurături.

„Socializarea” românească îmbracă încă forme rudimentare gen frecarea mentei în/pe lângă vreo cârciumă cu o cola în faţă sau un grătar „la iarbă verde”, de preferat lăsând cât mai mult gunoi în urmă sau mult mai simplu, emoticoane pe mess.

În plus, mersul la cinema este descurajat şi de comportamentul mitocănesc al idioţilor care îşi lasă telefoanele deschise sau comentează zgomotos acţiunea de pe ecran. Românii mai au încă de învăţat cum să se comporte în spaţii publice, nu doar la cinematograf/spectacol. Aceeaşi nesimţire este vizibilă şi pe stradă, pe trotoar, un dispreţ profund pentru celălalt, de la doamna sensibiloasă şi înţolită la patru ace al cărei căţel se cacă pe trotuar („Vai sufleţel, am făcut căcălică? Mâncă-l mama pe el de cocoşel!”) până la drojdierul care flegmează din doi în doi paşi.

După Revoluţie, românii au învăţat două lucruri: „libertatea” de a face orice vrea muşchi lor fără a da doi bani pe drepturile celorlalţi şi „dreptul la proprietate” însoţit de dispreţul profund pentru spaţiile comune, astfel încât scările de bloc arată în mare parte absolut mizerabil, dar apartamentele sunt aranjate „după ultima modă” – că doar n-o fi prost să dea cu puţină lavabilă şi pe palier, or să schimbe becul ars acum patru ani.

De asemenea, există o reală lipsă de abilităţi de comunicare, de la lucruri care ţin de gramatica elementară până la incapacitatea exprimării unor idei coerente. Aşa cum spuneam într-un articol mai vechi, dacă vrei să nenoroceşti un şcolar (de la clasa întâi la ultimul an de masterat) este suficient să-l pui să scrie o compunere liberă de o pagină. Companiile de telefonie se întrec în minute gratuite dar convorbirile se reduc din ce în ce mai mult la interjecţii sau la „frate” (acesta este noul apelativ al „urbanului”), „marfă”, „cool”…

Această incapacitate de a trăi „în comun”, – asimilată cumva cu comunismul –, lipsa de respect pentru celălalt îi împiedică pe români să relaţioneze în mod real şi, implicit, să socializeze. Abia după experimentarea vieţii în comun putem vorbi despre renaşterea cinematografelor româneşti. Acum, cel puţin avem câţiva regizori pentru care ar merita să mergem la cinema mai des.

 

Later Edit:
Văd că unele persoane au problem în a înţelege termenul de socializare:

SOCIALIZÁRE, socializări. 1. Faptul de a (se) socializa. 2. Proces de integrare socială a unui individ într-o colectivitate. [Pr.: -ci-a-] – V. socializa. Via DexOnline. Şi da, asta include şi mersul la cinema.

10 comments to “De ce nu mai avem cinematografe”
  1. Pingback: o explicaţie pentru eşecul socializării .ro » zoso's blog

  2. cinematografe multe si diverse exista in zonele urbane afluente peste tot in Lume. Acolo poti vedea un film de 2 lei facut la Hollywood, iar vis-a-vis un film independent.
    In zonele sarace sau putin populate nu exista cinematografe prea multe…
    Explicatia, cred eu, e saracia in toate formele ei…de la banii pt bilet, la preferintele in sine….
    acu 20 de ani se faceau cinematrografe, teatre de vara, case de cultura ale sindicatelor…nu ca voia romanu’ din comunism sa vada filmele premiate la Cannes.
    Acum se vede ca nu asta ii durea pe locuitorii blocurilor dormitor…
    In Vest, echivalentul blocurilor de la noi sunt locuintele sociale,unde stau claie peste gramada toti amaratii,emigranti,…pai, ce, aia se duc la cinema sa socializeaza?
    in romania e o patura prea subtire cu apucaturi mic-burgheze sa mearga sa socializeze la un film bun….

  3. Nu înţeleg de unde până unde filme de Cannes? Românii nu merg nici la „blockbustere” hollywoodiene. Şi nu cred că echivalentul a trei sticle de suc este un impediment. De asemenea, mi se pare aberant să compari „cartierele-dormitor” de la noi cu ghetourile emigranţilor. Nici măcar din punct de vedere al confortului nu sunt comparabile, ca să nu mai vorbim de aspectele sociale.

    Pur şi simplu nu-i interesează socializarea fiindcă românii nu au nevoie de ceilalţi, nu înţeleg beneficiile unei comunităţi. Motto-ul este „lasă că mă descurc eu”. Când are o problemă, el caută soluţii individuale, pe cont propriu.

  4. „Adevărata explicaţie cred eu că ţine de inapetenţa pentru socializare a românilor, inapetenţă dovedită şi de eşecul site-urilor de socializare de la noi sau de numărul redus de români pe site-urile clasice externe. Forumurile de discuţie sunt un alt exemplu de eşec al socializării, nivelul discuţiilor nedepăşind etapa de „ba pe-a mătii”. Până şi pe blogul personal te trezeşti cu înjurături.”

    Domnule Cristian Banu, astea sunt niste concluzii fara absolut nici o baza. Socializarea masiva pe internet, in viziunea dumneata, ar fi un semn ca acea societate este „sanatoasa” din punct de vedere al interactiunilor dintre indivizii sai? Numarul mic de romani online semnalat nu este, de fapt, un semn bun, un semn ca cei absenti de pe web au preferat sa duca o viata in care socializarea are loc pe strada, la o cafea, la o terasa, la o plimbare, intr-un pat etc.?

    Daca romanii nu prea exista in cele doua medii mentionate mai sus, respectiv internetul si cinematograful, nu inseamna ca acei romani nu exista nici in restul mediilor, ca altfel o dam in filosofie de genul „lucrurile de care eu nu sunt contient nu exista”.

    „Pur şi simplu nu-i interesează socializarea fiindcă românii nu au nevoie de ceilalţi, nu înţeleg beneficiile unei comunităţi. Motto-ul este “lasă că mă descurc eu”. Când are o problemă, el caută soluţii individuale, pe cont propriu.”

    Asta este o generalizare, din nou, fara nici o baza. De unde si pana unde s-a ajuns la concluzia asta? As inclina sa cred asa ceva dupa o serie de cercetari intinse pe multi ani de zile, care ar scoate la iveala asemenea concluzii, dar pana atunci, sunt simple generalizari ale unor posibile experiente proprii.

    O zi buna.

  5. Problema cinematografelor are cauze specifice cinematografiei, nu spectatorilor. Nu se (mai) merge la cinema din alte motive. Filmele sînt proaste. Mulţi spectatori nesimţiţi care deranjează vizionarea. Cinematograful nu [mai] este văzut ca o metodă atractivă de a petrece timpul liber. Dar în nici un caz nu se poate spune despre români că nu sînt sociabili.

  6. @Iulian
    Modul în care se interacţionează pe internet este un semn al modului în care interacţionează românii în general. Internetul este doar un mediu, în care se exprimă la fel cum se exprimă şi în societate (la restaurant, discotecă, club, you name it).
    În ceea ce priveşte modul în care caută românii să-şi rezolve problemele există suficiente statistici care ne arată că românii au cel mai mic grad de implicare socială. Voluntariatul, petiţiile, acţiunile de protest ţin de coeziunea socială şi de gradul de implicare în comunitate care tinde spre zero. Dacă chiar eşti interesat de problemă sunt siguri că poţi găsi studii comparative.

    @Probably me
    Dacă filmele sunt atât de proaste şi neinteresante, de ce prosperă DC++?
    De ce nu mai este văzut cinematograful ca o metodă atractivă de petrecere a timpului liber? Nu cumva fiindcă îi implică pe ceilalţi?

  7. Pingback: Despre socializare » PoliTichii de mărgăritar

  8. N-am citit toate comentariile, dar cred ca reducerea nrului de cinematografe nu e ceva specific romanilor. Si-n vest observi aceleasi lucruri. Cauzele: filme slabe, bilete totusi scumpe (comparat cu faptul ca poti inchiria DVD-uri, download gratuit, ba chiar filme gratuite de la biblioteca, in zona unde locuiesc), confortul de acasa (flat screen TV, panoramic, canapea confortabila, opresti filmul si dai Rewind cand vrei). Am ajuns sa ma mai duc la cinema doar cand apare vreun blockbuster tare si merita pt efectele speciale. Altfel … astept pana apare pe DVD.

Comments are closed.