Despre majorarea salariilor

Din partea PD apar presiuni tot mai mari în vederea creşterii salariilor bugetarilor şi a pensiilor, doar-doar or mai repara ceva din ce au stricat cu ocazia protestelor. Ce nu înţeleg cei de la PD este că este deja prea târziu. Protestele de la începutul acestei ierni au avut darul de a contura ideea că PD şi Traian Băsescu trebuie să plece de la guvernare. Ceea ce rămâne acum PD este să-şi dispute cu Dan Diaconescu locul de cel mai mare partid de opoziţie sau – dacă îl mai ţin pe Emil Boc în funcţie sau dacă vor face, aşa cum par să intenţioneze, comasarea alegerilor – să spere că vor mai intra în Parlament. De la 11% la 4% nu sunt chiar atât de multe procente, iar o hemoragie de primari către variante mai ofertante poate amplifica efectul.

Majorarea salariilor din sectorul bugetar şi a pensiilor cu procentele care se vehiculează ar însemna un efort bugetar de între 1 şi 2 miliarde de euro (pentru că restul se vor întoarce într-un fel sau altul în conturile statului). Părerea mea este că este o variantă fezabilă. Mai mult chiar, guvernul ar trebui să dubleze cel puţin salariul minim pe economie, care este la un nivel foarte jos. Această dublare poate fi însoţită de o reducere la nivelului CASS, astfel încât costul salarial să nu crească proporţional. În momentul de faţă, salariul minim oferă un venit net de 530 lei şi un cost total pentru angajator de 900 de lei, statul încasând astfel 370 de lei. Actualmente, la un salariu brut de 1400 lei, costul pentru angajator este de 1800, din care angajatul primeşte 1014 lei şi statul 786. Dacă statul ar reduce CASS astfel încât suma rezultată să fie în apropiere de 400 de lei, el nu ar pierde nimic, dar angajatul ar câştiga dublu. Per total, pentru angajatori ar fi o cheltuială suplimentară de 500 de lei care s-ar amortiza în câteva luni prin creşterea cererii.

Una din maximele stupidităţi este aceea de a crede că un salariu mic este un factor de competitivitate pentru investiţiile străine. Toate clasamentele arată contrariu: ţările cu salarii mari atrag cele mai multe investiţii străine, ierarhia investiţiilor străine fiind destul de apropiată de ierarhia salariilor minime. De ce? Este simplu, salariul mare înseamnă putere de consum mare, un salariu mic reprezintă în primul rând o putere de cumpărare scăzută, ceea ce limitează piaţa (indiferent de domeniu). Exemplul cel mai potrivit este Tnuva, care s-a retras din România fiindcă populaţia era prea săracă pentru produsele sale. Nu toţi investitorii vin pentru export. Dacă stăm să ne gândim, proporţia firmelor care pot exporta este realtiv mică. Mult mai multe (şi cu cei mai mulţi angajaţi) sunt cele care se adresează pieţei locale şi care, cu un salariu mic, nu se pot dezvolta sau chiar supravieţui. Dacă eşti electrician, de exemplu, într-un oraş mic nu poţi supravieţui fiindcă lumea, neavând bani, prefăr să rezolve „la negru” cu toate riscurile pe care le implică acest lucru.

Nu cred că nu există mic comerciant să nu se plângă că „nu mai are lumea bani”. Exceptând firmele exportatoare care pot beneficia de un avantaj în cazul unui salariu mic, tot restul mediului economic este lovit de această problemă. Mai ales acum de când am intrat în Uniunea Europeană şi piaţa muncii este liberalizată, România pierde forţă de muncă calificată, astfel că oricum firmele trebuie să plătească pentru un specialist salarii foarte mari – un sudor calificat câştigă în jur de 4000-5000 lei net (sigur, în stăinătate câştigă de 2-3 ori mai mult).

La 4.000.000 de salariaţi, punând o creştere medie a salariului de 100 de euro, deja vorbim de 400 de milioane de euro pentru consum în plus în fiecare lună, bani care pot dinamiza consumul local. Majoritatea firmelor exportatoare nu vor fi afectate fiindcă ele deja au salariul mediu în firmă peste salariul minim, deci nu vor fi nevoiţi să crească prea mult. Pentru buticul de la colţ, cei 1000 de lei în plus vor fi amortizaţi destul de repede printr-o creştere a vânzărilor (asta în provincie, fiindcă în Bucureşti doar la stat mai găseşti salarii sub 1000 de lei).

Şi aici ajungem la miezul problemei. Statul este cel mai mare angajator. Pentru el ar însemna un efort destul de mare, aproximativ 1,2 miliarde de euro/an. Dar o bună parte din această sumă se va întoarce sub o formă sau alta, astfel că, per total, efortul ar fi mai mic. Dacă punem şi pensiile, ar fi probabil un efort financiar de 2 miliarde de euro. Ţinând cont că per total ar apărea în consum aproape 5 miliarde de euro, statul şi-ar recupera într-un an mai bine de jumătate din investiţie.

Idiotul de Boc se mândreşte că „nu am ajuns în situaţia Greciei”, dar românii merg să muncească în Grecia în continuare, nu vin grecii să fure locurile de muncă ale românilor. Pentru a fi cu adevărat competitivă, România ar trebui să impună un salariu minim de cel puţin 1600 lei (ca să fie mai mare decât în Polonia), iar nivelul CASS să fie de 40%, împărţiţi între angajat şi angajator (30% pentru pensii şi alte asigurări sociale – o contribuţie lunară de 30% poate asigura o pensie egală cu salariul timp de 14 ani, desigur, la stagiul complet, 8% sănătate, 2% şomaj).  Mă îndoiesc însă că cineva va avea curaj să ia o astfel de măsură.