Într-o vreme în care băsmuitorul de serviciu al partidului anunţa că acuş-acuş USL se va destrăma, eu spuneam că pe măsură ce ne vom apropia de alegeri oamenii din partid se vor reorienta în baza aritmeticii de grădiniţă care ne spune că 15 este mai mic decât 33 şi oricine pricepe acest fapt elementar poate înţelege faptul că jumătate din democraţi vor rămâne fără servici.
Era deci o chestiune de timp până să apară primele dezertări, mai ales că democraţii sunt un partid construit prin încurajarea traseismului politic, iniţial direct, apoi, în momentul în care personajele traseiste deveniseră prea infrecventabile, prin intermediul vehiculului UNPR, deci fidelitatea faţă de proiectul politic este foarte redusă.
Sigur, problema este mult mai adâncă şi eu am sesizat-o încă din 2007, când spuneam că principalul efect al votului uninominal va fi scăderea puterii conducerilor centrale ale partidelor în favoarea liderilor locali, liderii centrali ajungând să depindă de „baroni” pentru a putea fi aleşi. Cel mai sugestiv episod în acest sens îl reprezintă alegerea lui Traian Băsescu însuşi la prezidenţialele din 2009, când fără aportul consistent al maeştrilor Blaga şi Videanu nu ar mai fi ajuns preşedinte.
Dacă PSD s-a adaptat foarte uşor acestui sistem, transformându-se într-o federaţie a baronilor locali care acţionează coerent – este aici meritul lui Liviu Dragnea (asta că tot se minunează unii de ce este acesta unul dintre cei mai importanţi lideri PSD, fără el maşina s-ar gripa şi ar ajunge aproape de situaţia democraţilor) -, democraţii au ratat transformarea, cu toate că ei erau de la bun început „partidul primarilor”. Sau poate tocmai de aceea. La PNL situaţia este ambiguă, liberalii neavând niciodată nici lideri centrali puternici, nici „baroni” care să controleze serios zone semnificative, de aceea au rămas tot timpul pe locul trei.
Democraţii, caracterizaţi ca partidul „lichid”, capabil să ia orice formă, au ratat tocmai pentru că nu au înţeles situaţia. La congresul de anul trecut, PD a preferat să păstreze un status-quo păgubos în locul unei schimbări necesare. Emil Boc n-a fost niciodată un lider al partidului, iar Traian Băsescu suferă epuizarea firească după opt ani de preşedinte-jucător în care a tot făcut şi desfăcut iţele politicii, fără însă a produce ceva concret, coerent. În urma congresului nu a reieşit nici un proiect politic, nici o ofertă. Mihai-Răzvan Ungureanu – marea lovitură a lui Traian Băsescu – se dovedeşte a fi născut talent şi a murit deja ca speranţă, devenind prematur un Boc al II-lea. Modificarea Constituţiei, reîmpărţirea administrativă sunt raportat la realitate simple discuţii despre sexul îngerilor, nu o urgenţă reală. Momentan, economia reintră în recesiune, Dacia opreşte câteva zile producţia, jumătate din ţară se zbate în sărăcie cruntă…
Boc se face de râs vorbind despre trădare despre „casa părintească” ce nu se vinde într-un moment în care PD nu participă la alegerile locale. Ci se ascunde sub iniţialele unor alianţe, altele de la un judeţ la altul, doar ca să nu se poată număra corect procentul şi să se măsoare exact dezastrul. Or dacă lor le este ruşine de numele, sigla şi culorile partidului, este chiar penibil să vorbeşti de trădare, mai ales că faci alianţă cu un partid alcătuit din trădători. Toată lumea pare să fi abandonat numele, culoarea şi însemnele partidului (nu este prima dată, la alegerile anterioare, în sectorul 6, Poteraş candidase în roşu-albastru).
Pentru PD, efectul dezertării celor doi este cu atât mai puternic cu cât nici unul dintre ei nu avea probleme în păstrarea funcţiei, deci nu pot fi incluşi în categoria celor care pleacă „la ciolan”. Plecările sunt mai degrabă efectul unei degringolade resimţite puternic – cazul cel mai emblematic este la Bucureşti, unde abia s-a găsit un candidat pentru Primăria Generală şi nu există candidaţi pentru trei sectoare. Şi vorbim de o filială condusă de unul dintre cei mai puternici politicieni din PD. Sau cel puţin a fost cât era ministru. Şi mai important, este momentul care poate declanşa panica, mai ales dacă se coroborează cu sondajele care dau PD sub partidul lui Dan Diaconescu.
Partidul Democrat a preferat să aştepte „pleaşca” de la Traian Băsescu, o soluţie salvatoare care să-i păstreze în continuare la putere. Acum încep să realizeze că preşedintele nu este infailibil şi că nu dispune de mijloace reale să-i ajute. Un referendum pentru locale ca acesta să mai participe din nou la alegeri ar fi de-a dreptul ridicol şi efectul s-ar putea să fie exact invers celui scontat la ce nivel de popularitate mai are Traian Băsescu. De la liderii partidului nu vin decât soluţii penibile gen ascunderea numelui şi culorilor partidului. Nemulţumirile răbufnesc. În sondaje, democraţii sunt sub Dan Diaconescu, ceea ce este chiar penibil. E timpul panicii.
Gândim în mare parte la fel, cu câteva mici deosebiri:
– votul uninominal nu prea este. Dacă vrei, putem discuta mai pe larg de ce, dar sistemul actual de alegeri este de fapt unul proporţional. Din acest motiv pleacă îndeosebi primari în acest moment şi nu parlamentari. În momentul în care va fi evident că 25% (scorul probabil al PDL cu tot cu redistribuiri) <32% (scorul PDL de la ultimele alegeri), atunci mulţi parlamentari PDL îşi vor da seama că îşi pierd scaunele. Deocamdată există speranţă încă în capacitatea lui MRU de a aduce voturi, ceea ce mă duce la punctul următor:
– nu-l elimina pe MRU din ecuaţie. El nu este membru PDL în clipa asta, şi probabil că dacă s-ar înscrie în partid i s-ar reduce şi din încredere. Dar nu-l subestima, poate fi încă folosit;
– scorul de la locale – primari, CJ, etc., nu contează – va da încredere PDL întrucât scorul PP-DD va fi slab (lipsă de candidaţi), ceea ce va umfla artificial procentele tuturor.
Şi, apropo de ce spuneai, PDL nu a candidat niciodată 2 alegeri parlamentare la rând cu acelaşi nume/în aceeaşi formulă (1992 FSN, 1996 USD, 2000 PD, 2004 PDL). Niciodată până acum nu a fost mai necesar să candideze sub un alt nume decât cel actual.
Bune şi binevenite nuanţările. Mai nuanţez şi eu puţin 🙂
– Chiar şi proporţional, candidaţii la Parlament depind de liderul local, nu de cel central. Fără sprijinul acestuia, poziţia devine riscantă.
– Nu cred că există vreun plan ca MRU să intre în PD şi să preia conducerea acestuia. Sau să fi existat. Candidat la prezidenţiale sprijinit de PD, foarte posibil. Ca să intre în PD să conducă partidul este dificil, cu tot suportul lui Traian Băsescu. Nu aş acorda prea mare importanţă funcţiei de şef al SIE, vezi Claudiu Săftoiu sau, mai nou, Meleşcanu. Pe de altă parte, nici nu merg prea departe pe ideea războiului intern şi nu cred foarte tare în idea a două tabere, gen BVB vs. TB. taberele există, dar nu sunt atât de antagonice cum par în mass-media, s-a dovedit de atâtea ori.
– La scorul pe care îl au în sondaje, nu cred că partidul DD va duce lipsă de candidaţi, PD însuşi fiind o potenţială sursă. Succesul şi eşecul depind de sistemul de referinţă. Dacă vor avea peste 15%, PD va putea afirma că a avut succes. Dacă însă opoziţia va impune ca termen de comparaţie 33%, chiar şi un 20% va părea eşec. La Dan Diaconescu orice primar sau şef de Consiliu Judeţean va fi o victorie epocală, fiindcă el are ca termen de comparaţie 0. Şi, se ştie, „mafia lui Băsescu” a furat alegerile 😉
Când am dat reply nu citisem ştirile. Faptul că a dat drumul la bani îl transformă pe MRU în simplu instrument, fără viitor politic. Plus ghiulele Chevron şi Cuprumin… Deci nu mai contează.
Om vedea despre PP-DD. La locale de obicei condiţiile sunt altele decât la parlamentare, mai ales pentru partidele mici. Dacă eşti dispus pun pariu cu tine pe 1 sticlă de bere / cafea / pahar de vin (după preferinţe) că PPDD va obţine mai puţin de 7,00% la nivel naţional din perspectiva votului pentru consiliile judeţene – cel mai „politic” şi nepersonalizat dintre voturile de la locale.
Pentru plăcerea întâlnirii, ţin pariul 🙂
Perfect. Oricine câştigă, economia naţională beneficiază 🙂
Pingback: Planul B » PoliTichii de Mărgăritar