Trei, Doamne, şi toţi trei…

Pe măsură ce aburii mahmurelii se risipesc, îmi dau seama că rezultatul referendumului este cel mai bun cu putinţă pentru societatea românească în acest moment. Războiul româno-român lasă în urmă trei cadavre politice urât mirositare (plus vreo trei-patru dintre personajele secundare: Şova, Relu Fenechiu, Mihai-Răzvan Ungureanu, Monica Macovei).

Cu peste şapte milioane de voturi împotriva sa, Traian Băsescu se va întoarce la Cotroceni dar va fi doar o figură tragi-comică, precum acei nebuni care se cred Napoleon sau Cezar. Serioşi, gravi şi plini de importanţă în propria lor minte dereglată, dar penibili şi ridicoli în ochii tuturor celorlalţi. Spuneam cu ceva vreme în urmă că Traian Băsescu îşi joacă imaginea în istorie. A ales să intre plin de ridicol. Prin comparaţie, Emil Constantinescu, de care făcea mişto face figură de erou retras în demnitate. Chiar şi astăzi, Traian Băsescu ţipa isteric despre lovitura de stat şi puşcăriabilii pe care îi va face să răspundă „în faţa instituţiilor statului” după care invita senin la coabitare şi reconciliere. Traian Băsescu şi oamenii săi continuă politica de sectă elitistă ignorând că, totuşi, cei 47% prezenţi la vot reprezintă mult mai mult decât 50% din cei care se prezintă în mod normal la vot. Ei sunt (chiar şi scăzând la maxim frauda potenţială) în jur de 70% din cei care au venit la ultimele alegeri. Nu poţi să-i desconsideri şi apoi să declari că obiectivul tău major este „eliminarea faliei”.

Victor Ponta cade victimă propriei imaturităţi. Scandalul plagiatului şi modul penibil în care l-a gestionat l-au rănit puternic. Trist este că era un lucru simplu, uşor de parat. „Da, domnule, am copiat şi eu câteva pagini, aşa făcea toată lumea la vremea respectivă, OK, renunţ la titlul de doctor, îmi pare rău, vă rog să mă scuzaţi”. Atât de simplu şi tot circul ar fi dispărut în două zile. A preferat să se umple de ridicol. Dar ceea ce îl doboară este că PSD a fost învins încă o dată de PD. Adriean Videanu a dovedit încă o dată că PD dispune de capacitate organizatorică superioară celorlalte partide, fiind a nu ştiu câta oară când numărătoarea PD este exactă în vreme ce PSD (şi PNL) se fac de râs. Ca premier, Ponta a fost catastrofal, în cele trei luni de mandat, nu neapărat în stilul Emil Boc. Şi aici nu este vorba că „nu a făcut nimic”, ci de simplul fapt că este luat de cele mai multe ori prin surprindere, are sau vehiculează informaţii eronate, se lasă tot timpul furat de impetuozitate. Este clar depăşit de situaţie, atât ca premier, cât şi ca preşedinte de partid, deşi guvernul său nu este unul atât de rău, cu excepţia catastrofelor de la Educaţie şi Externe. Chiar şi agramatul de Chiţoiu a reuşit să debloce situaţia de la Hidroelectrica, făcându-l până şi pe Traian Băsescu să înghită în sec.

Crin Antonescu este singurul care mai are încă şansa să iasă demn din scenă. Deşi nu mi-a plăcut niciodată, cred că o va face [şi asta chiar nu are nici o legătură cu pariul făcut cu dracu, fiind gata oricând să-i dau un metru-doi de bere]. Politic vorbind, nici el nu mai are vreo şansă, în scurtul său mandat demonstrând că este doar o copie nereuşită a lui Traian Băsescu. Tehnic vorbind, nu a fost un preşedinte rău pentru PNL, devreme ce l-a dus de la 17% unde îl lăsase Tăriceanu la peste 25%. Practic, însă, a făcut prea multe greşeli neforţate (cum se dovedeşte asocierea păguboasă cu Voiculescu) şi PNL merită un reset, mai ales că dezumflarea lui Traian Băsescu şi chipul schimonosit de ură viscerală al multora dintre „liberalii” de lângă el lasă loc pentru dezvoltarea unui partid de dreapta puternic. O retragere a lui Crin Antonescu poate asigura o retragere demnă şi pentru Victor Ponta, printr-o rocadă preşedinte PSD şi premier PNL. O ofertă Tăriceanu-Oprescu pentru la toamnă ar putea duce USL mult peste 50%.

Aşa cum cei trei muşchetari erau patru, mai avem un cadavru politic. Uniunea Europeană. Modul partizan în care a intervenit în lupta internă vine ca un duş rece. Este clar că românii îşi dispreţuiesc politicienii. În cele mai multe cazuri, întemeiat. Barrosso, Merkel, Redding & comp au dovedit că nu sunt cu nimic mai prejos decât trepăduşii noştri. „Dai în mine, dai în tine, dai în fabrici şi uzine” este valabil şi la Bruxelles. Până la urmă, poate că acesta este meritul lui Traian Băsescu. Acela că ne-a arătat că şi ei sunt ca noi. Şi că, până la urmă, nu ar trebui să mai avem complexe.