Mi-a ajuns în feed postarea unui băiat care a vibecodat o clonă de ANAF. Pe vremea mea, li se spunea „script kiddies”. Acum sunt vibe coders. Să le dea Dumnezeu sănătate și putere de muncă, fiindcă așa mai mâncăm și noi o pâine reparând după ei. Omul a făcut o temă de site, a legat 2-3 API publice și gata, „in your face, ANAF”, te-nvăț eu cum se face.
Avem aici exemplul clasic de analfabet funcțional care nu înțelege nimic din modul în care funcționează lucrurile și crede că totul e simplu de rezolvat. Pentru el, site-ul ANAF e doar o bază de date și singurul lucru care îi lipsea era o interfață „prietenoasă” în React, Node.js sau ce naiba framework e la modă acum.
Sigur că interfața ANAF e o mizerie de acum 20 de ani, dar atâta timp cât nu știm ce naiba FoxPro-uri sunt prin spate și câte sisteme din câte locuri trebuie integrate… Doar avem exemplul ONRC, pus pe spate de Vodafone care nu e tocmai o firmă de vibecoders (sau e?), iar site-ul ANAF implică procese mult mai complexe, nu cred că are multă lume curajul să se îmbarce la aventura asta. Dar întrucât din ce în ce mai puțină lume mai înțelege cum funcționează lucrurile viitorul nu mai sună bine.
Chestia asta m-a făcut să mă întreb de ce, dacă tot e așa de ușor, nu vibecodează nimeni un nou Linux sau Windows sau măcar un Office mai de Doamne-ajută. Cam tot ce e vibecoding sunt de fapt micro-aplicații care rezolvă probleme individuale (mai degrabă as in ale unui individ, decât o problemă serioasă). E o reclamă la una din platformele de vibecoding care merge fix pe ideea că Maricica de la contabilitate care habar nu are să programeze a făcut propria ei aplicație care generează niște rapoarte și inspirat de genialitatea ei un alt coleg a făcut o aplicație de programat cățeii la tuns.
Legat de asta, acum câteva săptămâni am dat peste o postare pe LinkedIn, care cumva are aceeași idee. Frica de complexitate. Fie fiindcă „clienții” nu au timp deoarece totul trebuie rezolvat acum, în (micro)secunda asta, fie pentru că nu mai înțeleg elementele complexe deoarece intervalul de atenție se numără acum în secunde și după maxim 30 ai pierdut jumătate din interlocutori, fie pentru că pur și simplu oamenii care mai sunt capabili să vadă „the Big picture” sunt din ce în ce mai puțini.
La fel și dezvoltatorii, nu mai sunt capabili să creeze aplicații complexe, integrate, fix din motivele de mai sus. Am mai făcut analogia în trecut: pe vremuri, cu schema, un multimetru sovietic și un letcon puteam repara un televizor sau un aparat de radio. Azi au rămas din ce în ce mai puține echipamente accesibile la nivelul acesta, deși reparabilitatea se îmbunătățește dar la modul „lego”, înlocuiești un modul cu un alt modul, fără a mai ști ce e în spate. Cam spre așa ceva se îndreaptă se pare și industria software, iar sistemele Legacy vor ajunge la un moment dat să funcționeze prin magie pentru că nimeni nu va mai înțelege ce a fost în spate și cum sunt legate și ajungem la Apocalipsa cum o gândeam eu care nu se va declanșa printr-un război atomic ci prin simplă scoatere a unui server din priză.
Un software complex presupune o arhitectură, integrare, colaborare și comunicare. Devine din ce în ce mai greu de menținut și greu de vândut. Iar AI pare să contribuie în loc de o creștere a complexități la o simplificare în sens invers. În loc să ai un CRM ai un soft de facturare, ai un Excel cu clienții și cine știe ce alte minuni. În loc de un WMS ai un program de gestiune și NIR-uri pe hârtie. Sau cine știe ce minuni a mai vibecodat Maricica de la contabilitate.
