Ultimul articol publicat aici vorbea despre reziliență. Am realizat însă că reziliență este un termen eronat. Reziliența presupune revenirea la o stare de fapt anterioară unui eveniment disruptiv. Or asta nu se mai întâmplă. De la COVID încoace o ținem din criză în criză, iar întoarcerea la starea de dinainte nu mai este practic posibilă, pentru că fiecare criză a mai adăugat un strat de frustrare, de furie și isterie.
Este și una din principalele cauze a creșterii „extremismului”, pentru că partidele clasice sunt depășite de situație și nu au un răspuns adecvat, ele fiind practic niște pompieri care sting un incendiu după altul fără a mai vedea „luminița de la capătul tunelului”. Oamenii văd efectele, le resimt puternic pe cele economice și vor o rezolvare care nu mai vine pentru că mâine vine o altă criză.
„Înainte”, lucrurile erau simple: cazi, te ridici și continui de unde ai rămas. Ce se întâmplă atunci când elementele disruptive nu mai sunt excepții, ci devin regula? Când înainte să ne revenim dintr-o criză apare deja următoarea? Când oboseala acumulată nu mai dispare, ci se așază în straturi succesive peste alte straturi de incertitudine, frustrare și anxietate?
Modelul clasic al rezilienței presupune existența unui „înainte” și a unui „după”. Există o stare de echilibru, apare un eveniment perturbator, iar apoi individul sau organizația revine, mai devreme sau mai târziu, la nivelul inițial de funcționare. Astăzi, pentru mulți oameni și pentru multe companii, acel punct de referință nu mai există. Crizele sanitare au fost urmate de tensiuni geopolitice. Problemele economice au fost însoțite de inflație, transformări tehnologice accelerate și schimbări sociale profunde. În paralel, fluxul continuu de informații amplifică permanent senzația de urgență și nesiguranță.
Nu mai revenim la normal pentru că normalul însuși se schimbă înainte să ajungem la el. Fiecare eveniment disruptiv lasă urme. Uneori vizibile, alteori subtile. Oamenii devin mai precauți, mai irascibili, mai lipsiți de răbdare. Organizațiile devin mai reactive și mai preocupate de supraviețuire decât de dezvoltare.
Problema apare atunci când aceste urme nu apucă să se vindece. În loc să procesăm o dificultate și să o depășim, suntem nevoiți să gestionăm simultan mai multe surse de presiune. Rezultatul este o acumulare lentă de tensiune care se manifestă prin furie, cinism, polarizare și o stare generală de epuizare.
Nu asistăm doar la efectele unei singure crize. Trăim consecințele unui întreg lanț de crize care se suprapun și se amplifică reciproc. În acest context începe să capete sens conceptul de post-reziliență. Nu este abandonarea rezilienței, ci depășirea paradigmei sale tradiționale.
Post-reziliența pornește de la acceptarea faptului că revenirea la starea anterioară nu mai este întotdeauna posibilă. Obiectivul nu mai este reconstruirea trecutului, ci construirea unei noi stări de echilibru într-un mediu aflat în schimbare permanentă.
Un organism, o persoană sau o organizație post-rezilientă nu încearcă să conserve cu orice preț vechile modele. În schimb, își dezvoltă capacitatea de a funcționa eficient în condiții de volatilitate continuă. Nu caută stabilitatea absolută, ci flexibilitatea necesară pentru a naviga incertitudinea. Există însă un risc major. Societatea glorifică adesea adaptabilitatea fără să recunoască și costurile acesteia. Adaptarea permanentă consumă resurse emoționale, cognitive și sociale.
Oamenii nu sunt mașini capabile să proceseze la nesfârșit șocuri succesive fără efecte secundare. Furia pe care o vedem în spațiul public, neîncrederea în instituții, conflictele din mediul online și sentimentul general de exasperare nu sunt accidente. Ele reprezintă simptome ale unei societăți aflate sub presiunea unei adaptări continue.
Cu cât ciclurile de schimbare sunt mai rapide, cu atât devine mai important să recunoaștem această uzură colectivă. Poate că în viitor puterea nu va mai fi definită prin capacitatea de a „rezista” la șocuri. Poate că adevărata forță va însemna să accepți că lumea nu mai oferă pauze între provocări și să înveți să construiești sens, relații și direcție chiar în mijlocul incertitudinii.
