Întrucât am fost un pic ocupat în cele 5 minute cât a durat la noi scandalul rezultatelor PISA nu am avut ocazia să-mi dau cu părerea la cald. De data aceasta, scandalul nu a fost numai în România, fiindcă scăderea se manifestă la aproape toate țările din OECD:
Empiric, ajunsesem la concluzia că omenirea își atinsese vârful în anii ’70. Anii ’70 și, parțial 80 au fost anii cu cea mai mișto muzică, cele mai bune filme, apogeul celor mai mari actori, în literatură… Sigur că sunt arte la care este considerat că apogeul s-a atins cu mult înainte, de exemplu pictură sau sculptură, dar măcar filonul acestora a continuat.
Acum deja este confirmat că IQ scade, iar rezultatele testelor PISA confirmă declinul cognitiv. Una din cele mai bune explicații, deși nu acoperă integral, este fenomenul de cognitive offloading.
Articolul„Are we living in a stupidogenic society?” al Daisy Christodoulou pornește de la o comparație interesantă: dacă societatea modernă este considerată „obezogenă” deoarece face activitatea fizică opțională, atunci tehnologia modernă ar putea fi descrisă ca fiind „stupidogenă”, adică un mediu care reduce nevoia de efort intelectual. Multe dintre sarcinile mentale care necesitau odinioară atenție, memorare, orientare sau calcul sunt acum preluate de dispozitive și aplicații digitale.
Autoarea explică fenomenul prin conceptul de „cognitive offloading” sau externalizarea proceselor cognitive. La fel cum folosim mașini pentru a evita efortul fizic, folosim tehnologia pentru a evita efortul mental. Navigația GPS a redus nevoia de orientare, motoarele de căutare au diminuat importanța memorării informațiilor, iar instrumentele bazate pe inteligență artificială pot redacta texte, rezuma informații sau formula răspunsuri în locul nostru. Problema nu este că aceste instrumente sunt inutile, ci că utilizarea lor constantă poate duce la atrofierea unor abilități cognitive pe care nu le mai exersăm.
Articolul subliniază însă că aceasta este o situație paradoxală. Progresul tehnologic aduce beneficii reale: productivitate mai mare, acces rapid la informații și eliminarea multor sarcini repetitive. Nimeni nu își dorește revenirea la epoca în care oamenii memorau cantități uriașe de informații sau efectuau manual calcule complexe. Totuși, există riscul ca eficiența obținută pe termen scurt să fie plătită prin diminuarea capacității de concentrare, analiză și gândire independentă pe termen lung.
Concluzia Daisy Christodoulou este că societatea actuală creează într-adevăr condițiile pentru reducerea efortului intelectual, la fel cum societatea modernă a redus efortul fizic. Soluția nu este respingerea tehnologiei, ci conștientizarea costurilor ascunse ale acesteia și păstrarea unor activități care continuă să ne solicite mintea: cititul aprofundat, scrisul, rezolvarea problemelor și învățarea sistematică. Altfel spus, tehnologia ne poate face mai eficienți, dar numai dacă rămânem implicați activ în procesul de gândire, în loc să îl delegăm complet mașinilor.
Merită urmărit substackul ei, că mai are chestii interesante acolo despre educație în general.
Performanțele elevilor din Europa sunt „cu adevărat îngrijorătoare”, iar folosirea inteligenței artificiale riscă să afecteze tocmai capacitățile de gândire critică și verificare a informațiilor de care tinerii au nevoie, avertizează Andreas Schleicher, unul dintre fondatorii testelor PISA ale Organizației pentru Cooperare și Dezvoltare Economică (OCDE).
Andreas Schleicher spune că rezultatele indică nu doar scăderea nivelului de alfabetizare, ci și pierderea unor competențe esențiale. „Vedem că tinerii nu doar că au competențe mai scăzute de alfabetizare, dar observăm și un declin al capacității elevilor de a compara informații din mai multe surse și de a reflecta critic asupra lor, de a lucra cu texte mai complexe”, a declarat el, pentru Euronews. „Concluzia este foarte simplă: nu devii apt fizic uitându-te la sport. Devii apt fizic făcând sport”, a spus Schleicher. „La fel se întâmplă și în învățare. Învățarea nu vine din consumul de conținut; învățarea vine din interacțiunea cu ideile, din compararea și punerea lor în contrast. Iar AI poate atrofia tocmai acest proces.”
Iar acum inteligența artificială vine să accelereze și mai mult procesul. Un studiu de la Stanford confirmă această idee. În timp ce ferestrele contextuale ale inteligenței artificiale au explodat de 3.906 ori din 2017, atenția umană s-a prăbușit exact în același interval de timp. În 2004, o persoană obișnuită putea stoca 16.000 de tokens de informații în memoria de lucru. Astăzi? 1.800.
Inteligența artificială a crescut de la 512 tokens la 2.000.000 în aceeași perioadă. Ei o numesc „Divergența cognitivă” și explică de ce nu mai poți termina de citit nimic. Lucrarea lor prezintă „Bucla de feedback a delegării” și explică ce se întâmplă acum. Pe măsură ce inteligența artificială devine mai bună la stocarea unor cantități masive de informații, pragul pentru ceea ce delegăm crește din ce în ce mai mult. Nu mai citim documente lungi, nu mai sintetizăm singuri datele și nu mai memorăm texte complexe. Dar cunoașterea umană funcționează ca un mușchi. Când încetezi să exersezi atenția susținută, capacitatea ta reală de a o face se micșorează. Stanford a cuantificat acest lucru măsurând „Intervalul contextual efectiv”, iar declinul este mai accentuat decât se aștepta oricine.
De fiecare dată când ceri unei inteligențe artificiale să rezume un document lung, nu doar economisești timp. Îți condiționezi în mod activ creierul să rețină mai puține informații. Pe măsură ce inteligența artificială se îmbunătățește, te bazezi mai mult pe ea, abilitățile tale se erodează, iar bucla de feedback se aplatizează. Construim un ecosistem în care mașinile au o concentrare infinită, iar oamenii nu pot termina nici măcar o singură pagină de citit.
Din nou, inteligența artificială accentuează un fenomen pre-existent. Serialele TV reduseseră atenția de la 3 ore cât dura un film cu „2 serii” la 45 de minute sau chiar 30 cât dura un episod. A apărut YouTube și treptat durata s-a diminuat până la cele 30 de secunde cât are un Instagram sau TikTok. Simplă trecere de la o cultură „scrisă” la una vizuală reduce capacitatea de învățare/studiu și pe cea de concentrare.
În afară de aceste procese, a mai existat o tendință în Europa, spre deosebire de Asia, care în continuare prezintă rezultate bune. Școlile și universitățile europene au trecut de la un învățământ bazat pe cunoștințe la unul bazat pe competențe. Tot Daisy Christodoulou arată că a fost o eroare. Multe dintre așa-numitele „competențe transferabile” (gândire critică, rezolvare de probleme, creativitate, comunicare pe care insistă „educația modernă”) nu pot fi separate de cunoștințele specifice unui domeniu. Autoarea, Daisy Christodoulou, argumentează că oamenii nu gândesc în mod abstract și universal, ci folosesc permanent informațiile și experiența acumulate într-un anumit context. Cu alte cuvinte, o persoană poate fi foarte bună la analizarea problemelor într-un domeniu pe care îl cunoaște bine, fără ca această abilitate să se transfere automat într-un domeniu complet diferit.
Pornind de la cercetările din psihologia cognitivă, articolul pune sub semnul întrebării ideea că școlile sau universitățile ar trebui să se concentreze în primul rând pe dezvoltarea unor abilități generale, independente de conținut. Autorul arată că încercări similare au existat și în trecut, sub conceptul de „disciplină mentală”, conform căruia mintea ar funcționa ca un mușchi ce poate fi antrenat și aplicat oricărei situații. Dovezile acumulate în ultimele decenii sugerează însă că transferul competențelor este limitat și depinde în mare măsură de existența unor cunoștințe solide și specifice domeniului respectiv.
Articolul extinde această concluzie dincolo de educație și discută implicațiile pentru universități și piața muncii. Dacă abilitățile nu sunt atât de transferabile pe cât credem, atunci valoarea expertizei și a cunoștințelor de specialitate este mult mai mare decât se recunoaște adesea. Organizațiile care recrutează exclusiv pe baza unor competențe generale riscă să subestimeze importanța experienței reale și a înțelegerii profunde a domeniului în care urmează să activeze angajații.
Concluzia este că succesul în învățare și în carieră nu vine din dezvoltarea unor competențe universale desprinse de context, ci din combinarea acestora cu un volum semnificativ de cunoștințe specifice. Pentru școli și universități, mesajul este clar: accentul nu ar trebui mutat de la cunoștințe la competențe, ci pus pe construirea unor baze solide de cunoaștere care să permită ulterior aplicarea eficientă a abilităților în contexte apropiate și relevante.
Cu alte cuvinte, înapoi la școală, puneți mâna pe carte, abandonați telefoanele și social media. Yeah, sure.
