Blogărind din 2005
Precipitarea lucrurilor în Grecia şi creşterea presiunii FMI, dimpreună cu agravarea situaţiei economiei interne pe primul trimestru poate forţa o schimbare majoră în PD. Arătam aici că faptul că Emil Boc este şi şef al guvernului şi şef al partidului creează acum PD probleme serioase de imagine. Introducerea de teme colaterale în discuţie face ca problemele să se acutizeze, amânările nemaifiind posibile.
Cred că problema fundamentală a politicienilor români – şi implicit a partidelor politice – este că suferă de boala Demiurgului. Politicienii români nu se pot încurca cu mărunţişuri. Ei visează mare. Cât mai mare. Toţi vor să-şi pună numele pe o lege, un pod, o biserică, o autostradă mai mult sau mai puţin suspendată, ceva, acolo, ca să le asigure nemurirea. Cum ajunge unul ministru, cum şterge cu buretele tot ce au făcut cei dinaintea lui (inclusiv el însuşi, dacă ajunge a doua oară în post). Pentru că, nu-i atât de evident?, cei dinaintea lui erau nişte proşti, doar EL deţine adevărul absolut şi ştie ce trebuie făcut. Ce mai contează că se pierd bani – şi uneori se pierd fooooaaarteee mulţi – în faţa unui ideal măreţ? De ce să facem drumul drept cum a zis predecesorul, când putem să-i facem două curbe, să treacă şi prin satul meu să vadă alde Xulescu ce sculă am ajus eu la Bucureşti? De ce să se dea bacul la 3 materii, când se poate da la 7? Ce dacă facem modificarea în aprilie? Nu le-ajunge 2 luni? Şi lupta anti-corupţie ţinteşte sus. Năstase, familia Băsescu… Nu funcţionarul nesimţit care nu-ţi dă o adeverinţă fiindcă n-are muşchiul lui chef. Muşchi care se relaxează subit dacă dai o „atenţie”.
Partidul Democrat constată azi pe propria piele cum soluţiile de ieri devin problemele de azi. Democraţii se văd confruntaţi cu o problemă majoră, care nu este criza economică şi faptul că sunt nevoiţi să guverneze în condiţii dificile ci premierul Emil Boc. Spre deosebire de omologii săi de la alte partide, care sunt conducători, Emil Boc este locţiitor. Asta face ca, la viitorul Congres al partidului, democraţii să nu poată să-şi aleagă un conducător adevărat. Nu pot alege alt preşedinte, fiindcă asta ar însemna să-şi compromită guvernul, nu pot schimba premierul, fiindcă îşi compromit partidul. Cât timp personalitatea lui Traian Băsescu domina partidul, nu era nici o problemă, dar în momentul de faţă influenţa preşedintelui ţării este una aproape marginală şi în perspectiva alegerilor care vor urma va scădea şi mai mult.
În momentul de faţă, preţurile la imobiliare par să se fi stabilizat, ba chiar să înregistreze o uşoară creştere, deşi numărul de tranzacţii este undeva la jumătatea celor din 2008 şi nu sunt foarte multe multe şanse să crească. Înclin să cred că perioada de scăderi s-a încheiat, deoarece:
Monologul prezidenţial de la B1 TV, televiziunea mogulului de bine, dă seama despre situaţia internă din PD, acolo unde tabăra prezidenţială este pusă în dificultate de „aripa” BVB. Sigur, preşedintele încă beneficază de suport şi iubire sinceră la „baza” partidului, însă funcţia şi-o datorează aparatului de produs voturi marca Adriean Videanu, care a fost mai spornic decât Viorel Hrebenciuc.
Există şi imbecili tonici. De exemplu, nenea ăsta. Un astfel de articol e suficient să te binedispună (şi omul mai are câteva). Îmi plac teoriile astea despre pieţele imobiliare. Acuş-acuş se prăbuşesc. După unii, bunăoară ca nenea citat, mâine-poimâine vom ajunge să luăm un apartament cu trei camere la 5000 de euro – preţ de Logan. Cu banii de-o skodă îţi apartament „La fântâni”. Dacă ai vreun Passat, eşti fericit, poţi spera la o vilă-n Dorobaţi. De la BMW-Audi, deja vorbim de Primăverii sau „în pădure, la Băneasa”… Patronii vor plăti salarii de 100 de euro pe lună (multinaţionalele 150 – „O, paşă, cât de darnic eşti!”). Hm, oare cui? Un vânzător în piaţa Moghioroş are 1000 minim plus bonuri de masă. Adică undeva spre 300 de euro. Până şi salariul mediu oficial la INS este undeva spre 1400 net (1873 brut, ceva de genul).
