Blogărind din 2005
Până acum am analizat intrarea în joc a lui Adrian Năstase doar prin prisma faptului că PSD se va concentra asupra PD şi va milita pentru o colaborare post-electorală cu PNL. Pe de altă parte însă, Mircea Geoană a reuşit să impună luarea în discuţie a unei eventuale moţiuni de cenzură împotriva guvernului Tăriceanu.
Partidul prezidenţial este de ceva vreme într-un con de umbră şi agitaţia frenetică a lui Emil Boc nu reuşeşte deloc să-l aducă în prim-plan nici măcar pe la mass-media prietene, tot ceea ce reuşeşte să facă micuţul lider de la Cluj fiind să stârnească zâmbete ironice. Domnul Boc se agaţă ca înnecatul de un pai de ideea taxei auto, idee care nu reuşeşte să mişte prea multă lume în ciuda campaniei masive făcută de Realitatea tv.
Este mult prea devreme să poţi prevede exact încotro o vor lua lucrurile după victoria lui Adrian Năstase în PSD. Singura consecinţă previzibilă – şi care schimbă radical datele problemei – este faptul că PD nu va mai ajunge la guvernare şi că singura „opţiune” este un guvern PNL-PSD.
Încă din primele zile ale revoluţiei care l-a dat jos pe Nicolae Ceauşescu, Ion Iliescu a fost sinonim cu un singur lucru: frica de viitor. Spaima de incertitudine, incapacitatea de a se descurca în afara şablonului „desenat” de statul care-ţi dădea loc de muncă, o casă şi, după 5-7 ani de aşteptare o Dacie 1300 cu care nu puteai circula decât un weekend din două şi dacă nu erai descurcăreţ (dar cine nu era atunci?) nici în restul timpului.
Am pierdut şirul la numărătoare şi mi-e lene să caut prin arhivă.
De câteva zile s-a iscat o isterie pe tema majorării impozitelor, pusă de toată lumea pe seama majorării pensiilor. „Au mărit pensiile şi acum nu mai au bani şi sunt disperaţi, impozitând tot ce mişcă”, în linii mari, asta este ideea care răzbate, încă o dovadă că populismul de doi bani este mai puternic decât orice raţiune.
Deşi i se pun tot felul de beţe în roate, Adrian Năstase se încăpăţânează să lupte pentru revenirea oficială în fruntea PSD. Întrebarea care se pune este dacă el mai poate fi util cu adevărat partidului sau va fi încă o piatră de moară.
Nu am văzut pe vreun comentator politic de la noi să sesizeze că a trecut ceva vreme de când nu a mai apărut pe piaţă nici un sondaj privind scorul partidelor, deşi în urmă cu ceva vreme erau cel puţin două-trei pe lună. O explicaţie ne-a oferit-o alegerile europarlamentare când sondajele „prietenoase” au creat nişte aşteptări prea mari şi au adus în final mai multe prejudicii decât beneficii.
Proclamarea independenţei Kosovo poate readuce în rudimentara dezbatere politică de la noi tema naţionalistă, o temă care căzuse aproape de tot în desuetitudine. Văd că televiziunile tot insistă pe manifestaţia unor imbecili maghiari, altfel fără prea mare însemnătate, ca şi unele organizaţii civice sau politice care se bagă şi ele în seamă în căutare de publicitate.
