Şobolanii…
Frica
Frica reprezintă singurul motiv pentru care Emil Boc nu îşi depune demisia, deşi nu-ţi trebuie prea mulţi neuroni, ci doar un banal instinct de supravieţuire pentru a realiza că fiecare zi în care este în funcţie înseamnă doar un cui în plus în coşciugul partidului. Cred că vineri, după anunţul Curţii Constituţionale, a fost punctul de inflexiune dincolo de care se mai putea discuta de supravieţuirea politică a Partidului Democrat, într-o formă restrânsă, mai apropiată de ceea ce a fost până în 2006-2007, când şi-a început expansiunea agresivă.
Bonurile de masă – „evaziune legală” sau fiscalizare?
Aruncă PD prosopul?
Valoarea banilor…
O schimbare de paradigmă
Încetul cu încetul, partidele româneşti se repoziţionează strategic, apărând transformări majore. Este pentru prima dată când Stânga preia cu adevărat conducerea în ceea ce priveşte acţiunea. Victor Ponta se dovedeşte a fi un jucător serios, cu bătaie lungă, consecvent ideologic, singurul politician care (pare că) reuşeşte să scoată acţiunea politică din miza pe „azi”. În ciuda calculelor politice „pentru azi”, liderul PSD refuză colaborarea cu PNL, colaborare pentru care insistă atât Mircea Geoană – foarte vocal în ultima vreme – cât şi Adrian Năstase. Ponta afirmă răspicat că PNL este adversar şi nicidecum un „tovarăş de drum”, deci, un eventual parteneriat este exclus.
O victorie mai rea decât o înfrângere
Rămânerea în funcţiune a guvernului Boc reprezintă un mare eşec politic pentru PD. Pe de-o parte, înseamnă asumarea şi implementarea unor decizii aberante, luate peste noapte fără nici un fel de analiză (orice specialist în resurse umane ştie că pentru o organizaţie este mai bine să fie daţi oameni afară decât să se reducă salariile uniform, şi asta ar fi un singur argument de bun simţ, dar mai sunt şi multe altele) sau planificare, pe de altă parte înseamnă prelungirea agoniei unui guvern lipsit de orice credibilitate, fără idei şi care demonstrează pe zi ce trece că habar nu are de ce este acolo şi ce trebuie să facă. Diferenţa enormă faţă de celelalte guverne de până acum – care n-au dus niciodată lipsă de incompetenţi – este că erau vizibile eforturile de a face ceva şi de a realiza un act administrativ măcar decent. Şi aici nici măcar nu este vorba doar de percepţia publică, ci de cruda realitate.