Blogărind din 2005
Președintele Traian Băsescu se află, după alegeri, într-o neașteptată silenzio stampa, mai degrabă neobișnuită după frenezia cu care se implicase în campania electorală. O parte din susținătorii săi cei mai vehemenți – Pora, Turturică, Tăpălagă încep să se reorienteze și se pronunță critic la adresa PMP și a Elenei Udrea, iar Evenimentul Zilei tună și fulgeră împotriva lui Cristian Diaconescu.
Rapiditatea cu care acționează Crin Antonescu sugerează existența unui plan anterior și a unor înțelegeri între PNL și PD, fie ele și doar ca „plan B” pentru fiecare partid. Acum, este evident că 15+12 nu vor face 27%, chiar și în eventualitatea adăugării firimiturilor – Neamțu, MRU, PNȚCD. Între PNL și PD există orgolii serioase, electoratele sunt parțial antagonice, însă mișcarea era logică și singura coerentă. PD este redus la câteva filiale prin Ardeal și avea șansele reducerii la statutul de partid regional. Oricum, lent s-ar fi îndreptat către scorul de dinainte de epoca Băsescu – 7-10%. De partea cealaltă, PNL s-a mișcat mai repede, prin retragerea mai degrabă intempestivă a lui Crin Antonescu și aducerea în prim-plan a lui Johannis. O mișcare bună, care l-a lăsat încă o dată mofluz pe Tăriceanu.
Când eram mic, m-a marcat o poveste despre consecințe. Era prima povestire pe care o citeam fără happy end. Era vorba despre un băiețel neascultător. Ori de câte ori făcea vreo prostie, tatăl său bătea un cui în ușă, până când aceasta s-a umplut. Copilul crescuse între timp suficient de mare și l-a întrebat care-i treaba cu cuiele din ușă. Când a realizat ce se întâmplase, copilul a promis că va face numai fapte bune și că de fiecare dată când va face una, va scoate un cui. Într-o zi, bucuros, s-a dus la tatăl său: – Tată, acesta este ultimul cui! Am reușit! – Bravo, fiule, dar găurile?
Mai trecu un rând de alegeri care nu au adus nici o surpriză, confirmând la virgulă prognozele. Mă îndoiesc însă că ele vor fi înțelese de către politicieni și e de așteptat ca în continuare să asistăm la aceeași mizerie. Singurul lucru cu care toată lumea pare de acord este că aceste alegeri au validat expirarea lui Traian Băsescu. 6% nu este în sine o problemă, cât mai ales faptul că îi descurajează pe cei care i s-au alăturat în speranța că acesta va continua să rămână relevant, dar și pentru că nu și-au mai găsit loc în altă parte.
Există câteva asemănări interesante cu situația din 2004, când PSD a suferit o înfrângere neașteptată, dar și câteva deosebiri care creează premisele pentru un final diferit.
Încetul cu încetul, primarul Sibiului se transformă în unica speranță a „dreptei” românești de a scăpa țara de pesediștii care, în noiembrie, vor acapara întreaga putere. Deși, oficial, Crin Antonescu încă mai este candidatul PNL, i s-a făcut deja parastasul și trimis acolo unde nu este nici întristare, nici suspin.
Cred că bățul băgat de Ponta prin uluca gardului care ne apără de „intelectualii lui Băsescu” a fost un lucru bun, fiindcă a scos la iveală o mizerie umană intrată cumva într-un con de umbră după îndepărtarea acestora de prin sinecurile unde îi arănise Băsescu și refugierea pe blogurile unde se citesc între ei.
O vorbă din bătrâni spune „it takes two for a tango”. Dacă în privința alegerilor prezidențiale avem clară miza PSD, de a deține ambele structuri de putere, în ceea ce privește Opoziția, lucrurile nu mai sunt deloc clare.
Una dintre cele mai întâlnite întrebări este de ce poporul lasă politicienii să fure fără să-i tragă la răspundere. Cum e posibil așa ceva? Iar explicațiile merg de la psihologie până la istorie. Dar lipsește ceva.
