PoliTichii de Mărgăritar

Deci, da. Magiunul de prune are standard propriu. Vrea cineva o certificare?

De câteva săptămâni se lucrează din nou la metroul din Drumul Taberei. Nu cu același ritm ca înainte de întreruperi, dar se lucrează. Ei, de când s-a reluat activitatea, acesta…

Rămași în tranșee, asemenea războinicului japonez după încheierea celui de-al doilea război mondial, băsiștii, rămași orfani de lider după (vom vedea cât de) lucrativa capitulare a acestuia, au ieșit ieri la atac aducându-ne aminte că a trecut un an de când s-a instalat Victor Ponta la guvernare și străduindu-se să demonstreze că „nu s-a schimbat nimic”.

Pornind de la articolul anterior, bazat pe relatările unor nativi sau ale unor români care au vizitat recent cele două țări, am început să sap după cifre. În 2010, situația era ușor „favorabilă” Greciei, unde sărăcia nu atinsese încă 20% din populație ca în România, Spania și Bulgaria, Spania fiind la egalitate cu Bulgaria. Între timp, datele din 2013 arată că Spania a ajuns la 21,1 (cât avea România în 2010) de la 20,7%. Economia spaniolă continuă să scadă, în vreme ce în România scăderea s-a încheiat în 2010.

Am câțiva clienți companii grecești și spaniole și în ultima vreme din discuțiile cu ei reiese situația gravă de acolo, din punctul de vedere al oamenilor obișnuiți. Scăderea veniturilor, creșterea prețurilor a accelerat sărăcirea celor care au avut neșansa de a rămâne fără servici (unii dintre ei în favoarea românilor). Deși aparent România stă mult mai prost, spaniolii și grecii spun că la noi e mai bine. De ce?

Cel mai bun articol despre evoluția piețelor muncii și cam ce ne așteaptă în viitor.

În ultimii ani am făcut cunoştinţă cu cinica noţiune de „revenire economică fără locuri de muncă“. În cea mai mare parte din istoria economică a SUA, acest termen ar fi fost respins ca auto-contradictoriu. Faptul că face parte acum din limbajul economic obişnuit e mărturia unei reviziuiri conceptuale majore în discursul propagandei: dacă economia îşi revine, ăsta nu e un motiv pentru a aştepta ca şomerii să-şi găsească de lucru.Revenirea economică e tratată acum ca fiind compatibilă cu scăderea nivelului de trai. […] Dacă „slujbele nu se mai întorc“, vor fi muncitori, o grămadă de muncitori, a căror unică alternativă va fi şomajul de lungă durată sau munca prost plătită de joasă calificare. Iată deci austeritatea neoliberală pentru mase. Acesta e perspectiva pe termen lung.

Pentru cei care nu au timp să citească, pe puncte:

Nu încetez să mă minunez de capacitatea românilor de a lovi cu ură în compatrioții lor. Negocierile dintre sindicatele Dacia și patronatul francez au devenit tradiționale, cam cum sunt concertele de Crăciun ale lui Șetfan Bănică. În fiecare an se pune de-o grevă mai mare sau mai mică, se negociază intens. În fiecare an, restul românilor îi înjură pe muncitorii de la Mioveni care se bat pentru drepturile lor, pe ideea „să zică bogdaproste că le dau francejii” salarii, că mâine aceștia își iau jucăriile și pleacă.

Evenimentele din ultima vreme, culminând cu circul din Cipru duc la o schimbare de paradigmă. Modelul de societate început la finele secolului 19 își dă obștescu sfârșit și nu este foarte clar spre ce tip de societate și organizare socială ne vom îndrepta. Câteva trenduri de urmărit:

I și II

Conştient sau nu, Traian Băsescu a trasat perfect rolul văzut de clasa politică pentru România: Bazin de forţă de muncă. Ieftină. Fără drepturi şi fără pretenţii. Să zică mersi că au un servici şi nu mor de foame, deşi există studii care arată un grad mare de sărăcie în rândul angajaţilor din România, care trece de 25%. Un salariu minim de 540 lei net este insuficient pentru un trai decent. Doi soţi care lucrează pe salariu minim nu pot decât să trăiască de pe o zi pe alta, iar dacă mai au şi un copil…

S-a încheiat, previzibil, și congresul PD, care a consfințit despărțirea de Traian Băsescu. Ca un copil, acesta s-a ofticat și și-a luat jucăriile certându-i pe cei care n-au mai vrut să se joace cu el. Dintr-o dată, PD nu mai era un partid democrat, ci tributar fesenismului. Cât l-a servit cu credință fusese bun. Până la urmă, este și asta o formă de recunoaștere a eșecului propriu, din moment ce în mai mult de un deceniu nu a fost în stare să schimbe acest partid.